Paparuda reprezintă o practică magico-rituală de provocare a ploilor, desfășurată într-una din joile după Paşti sau, pur și simplu, în timp de secetă. Originile Paparudei datează încă din vechime, cînd femeile trace care participau la misterele dionysiace erau numite Piroboridavae, adică „Înflăcărate; Exaltate; Harnice". Aceste mistere sau ritualuri se desfăşurau noaptea pe munţi, la lumina faclelor, cu o muzică asurzitoare. Participanţii dansau urlînd frenetic, în hore ameţitoare, pînă la epuizare. În special femeile ţineau aceste hore nocturne, îmbrăcate în veşminte lungi, fluturînde, făcute din blănuri de vulpe, peste care se puneau piei de căprioară şi, pe cap, coarne. La această ţinută se mai adăugau şerpii, ţinuţi în mîini, sau pumnale cu vîrful ascuns sub iederă. Chiar şi azi se mai spune că dacă se agită şerpii în vîrful unui băţ, va ploua.

Dimitrie Cantemir în "Descrierea Moldovei" pomenește și descrie acest obicei, atît de popular în vremea aceea la sate, dar și în micile tîrguri. Obiceiul paparudelor în Moldova era descris ca fiind un joc al fetelor foarte tinere, care, îmbrăcate în frunze, foi și iarbă, jucau pe ulițele satelor, oprindu-se la porțile caselor, unde gospodina le uda cu apă, în timp ce acestea invocau ploaia, cîntînd.

„Paparuda" este un personaj mitologic, închipuit ca o femeie, îmbrăcată în zdrenţe, şi care aduce ploaie. Este un obicei executat pe timp de secetă. Datina are ca scop invocarea protecţiei cerului asupra recoltelor. Copiii şi tinerii împletesc cununi pe care le împodobesc cu panglici. Apoi dansează şi trec din casă în casă. Stăpînii caselor aruncă după ei cu apă sau lapte. Copiii şi tinerii trebuie să primească un ban sau grîu, mălai, făină, fasole.

Cîntecul pe care-l cîntă este cam aşa:

Paparudă rudă,
Vino de ne udă,
Ca sa-nceapă ploaie,
Să curgă șiroaie,
Cu găleata, leata,
Peste toată gloata.
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul;
Unde dă cu sapa,
Să curgă ca apa.
Hai, Catrino, să sarim,
Paparudele!
Că știi iarna ce pățim,
Paparudele!
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci!

Tot Paparudele trebuie să ţină, într-o anume zi, „Dansul Paparudelor". Această zi era hotărîtă în joia a patra de după Paşte, sau, în alte zone, odată cu Caloianul. În vreme de secetă, acest obicei se repetă şi în iunie şi iulie. Exista credinţa că acelei case unde nu joacă Paparudele nu îi va merge bine în vara ce urmează. Frunzişul cu care se îmbracă Paparudele e bun de leac, dar numai pînă la ziua lor. După ce trece Ziua Paparudei, ierburile de leac nu mai au nicio putere

Paparuda cuprinde trei secvenţe ceremoniale:

1) naşterea: alcătuirea cetei sau alaiului paparudei din persoane pure, de obicei fetiţe şi fete nemăritate; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, Paparuda; confecţionarea măştii sau costumului vegetal din frunze de Boz, Brusture sau din alte plante; îmbrăcarea Paparudei, împodobirea Paparudei cu flori sau coroniţe de flori;

2) desfătarea zeiţei: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata sa divină pe uliţele satului pentru a vizita fîntînile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de Paparudă pe o melodie simplă, cîntată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea Paparudei cu apă, uneori cu lapte sau zer; udarea cu apă a alaiului Paparudei; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn). Textul Paparudei invocă, prin formule poetice, ploaia şi, uneori, efectul practic aşteptat (roadele bogate) şi eficienţa apotropaică a ploilor, urări de sănătate şi referiri la darurile ce le va primi de la gazdă;

3) moartea şi ritul funerar: dezbrăcarea măştii vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată (rîu, pîrîu, fîntînă); depunerea în apă a măştii vegetale (mortului); petrecerea cu privirea şi cu cîntece de Paparudă a „mortului" dus de apa curgătoare; scăldarea rituală a membrilor cetei; împărţirea darurilor şi, uneori, ospăţul funerar.

Ritualul Paparudelor se întîlnește și la alte popoare din sud-estul Europei: bulgari, aromâni, sîrbi, croați.