Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos este una din marile sărbători domneşti, stabilită în amintirea zilei, cînd Mîntuitorul a urcat spre ceruri. Denumirea populară a sărbătorii – Ispasul - provine de la cuvîntul slav Spasiteli (Mîntuitorul).

Ispasul este sărbătorit în Joia din a şasea săptămînă după Paște, adică în a patruzecea zi după Învierea Domnului, cu zece zile înainte de Pogorîrea Sfîntului Duh sau Rusalii. Sărbătoarea este respectată de toţi credincioşii.

La baza tradiţiei creştine despre Înălţarea Domnului au stat cîteva credinţe păgîne. Este vorba despre credinţa oamenilor din vechime, precum că timp de 40 zile sufletul răposatului s-ar afla pe pămînt, iar în ziua a 40-a el urcă la cer. Credinţa aceasta se menţine şi astăzi, oamenii imaginîndu-şi că la 40 de zile după deces, sufletul răposatului se înalţă la ceruri.

Pe lîngă credinţa despre înălţarea la cer a sufletului, se crede că s-ar urca acolo şi trupul răposatului. Prin urmare, aceasta este legată de faptul că la majoritatea civilizațiilor antice oamenii se închinau zeităţilor agrare – solare despre care se credea că mor şi învie anual, după care se urcă la cer, trăind printre zeii nemuritori.

Unele aspecte ale mitologiei păgîne au fost preluate de cea creştină, adaptate la viaţa lui Hristos. Tradiţia creştină spune că 40 de zile după Înviere Iisus Hristos s-a aflat pe pămînt printre apostoli, apoi s-a înălţat spre ceruri.

Evenimentul biblic al înălţării la cer a Domnului a fost relatat, pe scurt, în Evangheliile lui Marcu şi Luca.

Un element mai nou al sărbătorii considerat mai puţin important este faptul că această zi este dedicată unui sfînt pe nume Ispas, care ar fi asistat la urcarea lui Hristos spre cer. Ispas a fost un om vesel, de aceea şi credincioşii caută să fie bine dispuşi în ziua de Ispas.

Pentru această zi gospodinele coc pască, vopsesc ouă şi le dau de pomană, crezînd că sînt folosite de spiritele morţilor în timp înălţării lor spre cer. În unele localităţi pomenile acestea se numesc Moşii de Ispas.

Ca și de Paşti creştinii acordă o deosebită atenţie mesei ritualice din ziua de Ispas. Se mănîncă pască, se ciocnesc ouă. În unele localități sătenii sărbătoresc ieşind la iarbă verde. În acestă zi creştinii se salută cu sintagma „Hristos s-a înălţat!”” – „Adevărat s-a înălţat!”.

Astăzi se simte o revenire la tradițiile acestei sărbători. În legătură cu aceasta s-au păstrat unele superstiții: se spune că „în ziua de Ispas să nu dai foc şi sare din casă”; foc – pentru ca tot anul vei avea gălăgie; sare nu se dă pentru a proteja mana vacilor. Pe timpuri, în noaptea ori chiar în ziua Ispas se practicau multe obiceiuri care aveau menirea să apere oamenii și gospodăriile de forţele magice. Astfel, în ajunul sărbătorii creştinii aduceau verdeaţă, ramuri de alun cu care împodobeau casele. Plantele de la Ispas se păstrau tot anul, fiind folosite pentru oameni bolnavi, de dureri de cap etc. Ca şi la alte sărbători de peste an, la Ispas oamenii observă semnele timpului. Se spune că, cum va fi timpul de Ispas aşa va fi toată vara. Abia în ziua de Ispas gospodinele culeg frunze de viță-de-vie pentru sarmale. Merg în cîmp să vadă semănaturile şi dacă cioara nu se vede din grîu, roadă va fi mănoasă.

Un element relativ nou al sărbătorii de Ispas a devenit cinstirea eroilor căzuţi în luptă. În calendarele creştine ortodoxe din R. Moldova ziua de Ispas este menţionată ca şi sărbătoare a eroilor.

Sărbătoarea presupune săvîrșirea unei panahide întru pomenirea acestora. Femeile din sate pregătesc și oferă pomeni nu numai de sufletul eroilor cunoscuţi ci şi al tuturor decedaților. Generalizînd putem menționa că, această tradiție creștinească este respectă tot mai mult în satele noastre.