Toate ocupaţiile de bază, dar şi cele auxiliare se realizau în trecut respectîndu-se aşa-numitul „calendar agricol popular”, care era urmat pe timpuri cu stricteţe. Acest calendar de efectuare sau interzicere a unor lucrări prezenta un cod de reguli nescrise obligatorii. El era legat de sărbătorile creştine şi era îmbogăţit cu diferite obiceiuri şi credinţe, ritualuri, ce se realizau în toate anotimpurile anului, avînd drept scop ocrotirea oamenilor, grînelor, animalelor de acţiuni nedorite, aducerea belşugului ş. m. a.

S-au păstrat pînă în prezent numeroase obiceiuri şi tradiţii, care au rădăcini milenare. Astăzi ca şi în trecut sînt aşteptate impresionatele obiceiuri: de-a colinda, de-a umbla cu uratul, cu pluguşorul, cu ursul şi capra, cu semănatul şi alte manifestării cultural-spirituale, printre care diverse rituri magice desfăşurate cu prilejul venirii anului nou.

Un şir de obiceiuri agrare se desfăşoară şi azi în zile de toamnă, iarnă, primăvară şi vară. Amintim, că de sărbătoarea celor 40 de sfinţi are loc pornirea plugului la arat, de sărbătoarea Bunăvestirii se duc stupii de albine la prisacă, în ziua Sfîntului Gheorghe – se scot vitele la păscut şi se formează turmele de oi, cirezile de vite.

Muncile agricole legate de recoltarea grînelor erau legate de anumite obiceiuri şi ritualuri. Astfel, aveau loc manifestări colective la „primul” şi „ultimul snop”, făcîndu-se cununa din spice de „grîu”, care se păstra cu mare sfinţenie. Existau anumite interdicţii: de a nu se întrebuinţa în alimentaţie anumite fructe, miere înainte de a fi sfinţite şi numai de sărbătoarea „Probajne” (după ce au fost sfinţite) era permisă întrebuinţarea lor. Această sărbătoare coincidea cu perioada, cînd fructele erau deja coapte. De Ziua Crucii începea culesul strugurilor şi după ce erau sfinţiţi, puteau fi mîncaţi.

La obiceiurile de vară se revenea frecvent în legătură cu fenomenul secetei. Pînă astăzi cunoaştem asemenea obiceiuri, care au menirea să ocrotească recolta şi să aducă belşugul, „chemîndu-se ploaia” – „Paparuda”, „Caloianul”, „Drăgaica” şi altele. De exemplu, „Paparuda” este un mic spectacol al copiilor – fetiţelor dintr-o mahala susţinute de rude şi bătrîni în scopul chemării ploii. Ele sînt îmbrăcate simbolic, înconjoară o fetiţă împodobită cu fundiţe, joacă şi cer ploaie, se udă cu apă şi rostesc o incantaţie. La sfîrşitul dansului sînt ospătate la masă cu bucate pregătite de femeile-mame. Se zice, că aproape întotdeauna după asemenea acţiuni plouă. De asemenea, de chemarea ploii este legat obiceiul „înmormîntării la hotar a unei păpuşi – caloianul” etc. Astăzi aceste obiceiuri agrare sînt puse în scenă şi le putem vedea doar la  diferite manifestări culturale.

Multe obiceiuri agrare şi cele legate de creşterea animalelor se desfăşoară toamna. Toamna ţăranii îşi aranjează lucrurile pentru iarnă, pentru a trece de iarnă mai uşor. Se aşează fînul în stog (în scîrte), se pun ştiuleţii în hambare, lemnele se taie (ca să fie numai bune de pus pe foc) şi se dau la dos să nu se umezească. Legumele se aranjează pe soiuri în beciuri, se fac conserve din legume şi se pun în borcane pe poliţe în beciul bine aerisit. Vinurile se toarnă pe categorii în diferite butoaie. Are loc o pregătire activă şi intensă pentru iarnă, încă din vară se repară grajdurile, se pregătesc nutreţurile. Turmele de oi la Sfîntul Dumitru (Simedru – 26 octombrie) se întorc acasă, se răsplătesc ciobanii pentru lucrul lor etc. În gospodăria unui ţăran cu începerea iernii totul trebuie să fie pregătit pentru sezonul rece: rezervele de lemne, tizic de făcut focul, hrana pentru vite, grajdurile îngrijite, beciul plin cu de toate (cartofi, morcovi, curechi, murături, conserve, brînză, băuturi) ş. a., casa mare „îmbrăcată” cu ţesături şi covoare, lîna spălată pentru ca femeia iarna să poată toarce şi ţese liniştit, să aleagă covoare, să croşeteze, să brodeze, să împletească ciorapi şi bluze.

Iarna încep şezătorile cu întrecerea femeilor şi fetelor la diferite îndeletniciri artistice (la tors, la cusut, la împletit) la coptul plăcintelor, la spus poveşti şi snoave etc. Atît femeile, cît şi bărbaţii la şezători aveau diferite îndeletniciri de folos şi concomitent se odihneau, însuşeau folclorul oral, muzical şi cel coreografic. Un detaliu al şezătorii erau unele aspecte ale calendarului popular, se discutau sărbătorile şi semnificaţia lor. Erau transmise anumite practici şi concluzii în urma observaţiilor asupra naturii, în baza analizei unor evenimente repetate. Era primit ca la şezătoare să se ghicească cum va fi anul, timpul şi roada. Se puneau 12 jumătăţi de coji de ceapă, în fiecare se punea puţină sare şi acolo unde era mai umed, în acea luna urma să plouă, acolo unde coaja rămînea uscată se spunea că va fi secetă. Sau se discutau anumite norme, sau se sfătuiau cînd să înceapă semănatul porumbului, sau al cînepii, cînd Soarele e cel mai puternic (la Sînzîene), cînd se poate dormi pe pămînt sau se poate duce la scăldat ş. m. a. Multe din aceste concluzii sînt bazate pe observarea fenomenelor naturii şi se referă la anumite sărbători religioase ale anului, de unele este interzis să lucrezi, că bate grindina, că va ploua cu fulgere mari, cu piatră etc. Toate aceste norme erau respectate de ţărani, fiindcă pentru ei belşugul de cereale, capetele de vite şi gospodăria bazată pe munca de zi cu zi, pe tot parcursul anului era tot ce aveau mai scump şi cu rost în viaţă.

Ilustrații Simion Zamșa