Nivelul de dezvoltare al obştii săteşti moldoveneşti din ajunul „descălecării”  ̶ întemeierii Statului Moldovenesc este oglindit şi în creaţia populară. Cîntecele istorice, povestirile eponimice, legendele etnogenetice ale moldovenilor conţin ecouri ale unor evenimente istorice, întîmplări din viaţa ţăranilor, ciobanilor din perioada prefeudală, anumite evocări privind apariţia primilor „domni” ̶ proprietari, stăpîni, care aveau nevoie de braţe de muncă pentru muncile cîmpului şi de apărători ai averii.

Legendele istorice moldoveneşti şi chiar primele cronici – letopiseţele moldo-slavone din veacul al XV-lea afirmă că regiunile de la răsărit de Carpaţi ar fi fost populate slab pînă la „descălecare”. Numai după ce s-a stabilit aici voievodul Dragoş cu ai săi, s-a început strămutarea volohilor din Maramureş pe aceste tărîmuri, sporind numărul locuitorilor regiunii. Este necesar de menționat că volohii și slavii nu au ocupat pămînturile altora, ci au revenit în acele regiuni unde, din cele mai vechi timpuri, coabitau strămoșii lor. Legenda despre întemeierea Sucevei relatează că „în vechime pe aceste locuri, unde se află Suceava şi satele din împrejurime, erau numai păduri cît puteai cuprinde cu ochiul... Nu întîlneai nici un sat, nici un oraş şi numai pe unelocuri întîlneai vreun cioban, ce-şi păştea turma prin lunci şi poiene”.

Într-o altă legendă moldovenească  ̶ despre năvălirea tătarilor în Bucovina şi Transilvania se povesteşte despre trei căpetenii de obşti  ̶ stăpîni. De aici aflăm, că la început nu erau „conducători şi domni ca azi”. „Oamenii trăiau împrăştiaţi prin diferite margini şi se conduceau ei singuri. Alegeau dintre ai lor, la fiecare trei ani, trei bărbaţi dintre cei mai înţelepţi... Ei se sfătuiau între ei, împreună orînduiau treburile obşteşti, iar toţi ceilalţi se supuneau şi ascultau de sfaturile şi poruncile lor”.

„...Trei ciobani din Transilvania şi-au adunat turmele, au luat tot ce trebuie unor oameni care se îndeletnicesc numai cu păstoritul şi s-au îndreptat spre răsărit, mutîndu-se din loc în loc, de la un munte la altul. Aşa păstoreau ei prin munţii din apusul Bucovinei. Erau nişte ciobani obişnuiţi...” Se vede însă că aceşti trei nu erau ciobani de rînd; ei erau stăpînii, ce aveau la poruncă pe alţii  ̶ baci şi strungari, cu care, totuşi, se sfătuie referitor la hotărîrile de interes comun. Astfel, legenda confirmă existenţa stăpînilor, a căpeteniilor  ̶ baci şi membrilor de rînd ai obştii ciobani, strungari.

Aflăm despre sfătuirea în comun, adică a întregii obşti. Astfel de obşti primare, unindu-se, alcătuiau o obşte sătească. „Aceşti trei ciobani au fost primii care s-au stabilit şi au întemeiat satul care poartă numele Fundul Moldovei”. Astfel datinile, legendele completează diferite lacune din viaţa socială a obştilor săteşti, despre procesele de descompunere, de unire a acestor organizări primare, care, treptat, acumulează trăsături caracteristice unor structuri statale incipiente: cnezate. Despre un astfel de cnezat aflăm din legenda despre Negrea, „căpitan de plai”, care după bogăţia sa se putea asemăna cu un crai. „Negrea stăpînea partea Moldovei dintre Maramureş şi Ardeal. Avea casă în Cîmpulung Moldovenesc, la drumul cel mare şi conducea ţinutul cu ajutorul unor „căpitani de cete”. Căpitanii de cete aveau datoria să vestească la vreme despre primejdia năvălirii duşmanilor. „Odată un căpitan a adus vestea despre năvălirea tătarilor. Îndată s-a zvonit adunarea obştii, a tuturor care puteau lupta, iar bătrînii, femeile şi copiii s-au adăpostit în munte. În lupta crîncenă tătarii au fost zdrobiţi”.

Legenda dezvăluie diferite laturi ale vieţii sociale a obştii/cnezatului: mobilizarea tuturor membrilor obştii, sistemul administrativ-militar de conducere de către căpitani  ̶ căpetenii ale obştilor, una din sarcinile cărora consta în apărarea de năvălirile duşmanilor ş.a. De notat, că Negrea căpitanul, întorcîndu-se în Cîmpulung Moldovenesc, ars de tătari, a „refăcut gospodăria”. După aceasta, ne spune legenda, „n-a trecut multă vreme şi din Maramureş a trecut spre Moldova Dragoş cu drujina sa...”.

Aşadar, în structura socială a Moldovei din perioada prestatală deosebim doua pături: căpeteniile obştii, ale uniunilor de obşti: juzi, vatamani, cnezi, care, avînd putere, deţinînd pîrghii administrative şi judiciare, le prefăceau în funcţii moştenitoare cu ajutorul cărora adunau averi, uzurpau proprietatea colectivă asupra pămîntului; şi ţăranii liberi, care, deşi participau la viaţa socială (la sfaturile obştii, la apărarea vetrelor, la alegerea căpeteniilor ş.a.), erau obligaţi să plătească anumite dări, să muncească 3-6 zile pe an în folosul cnezului, să-i repartizeze 2/3 din plăţile de judecată ş.a. Cu toate că dispuneau de drepturi egale, aceste două părţi se distanţau tot mai mult în plan social.