Arhitectura face parte din artele vizuale şi este apreciată în raport cu aspectul artistic. În mod curent, termenul de „arhitectură” este subînţeles drept arta şi ştiinţa de a construi, dar etimologic, sensul termenului, tradus din greacă: „arhi” cu sensul de „cel mai” sau „cea mai”, iar „tectura” derivă de la „tecton”  ce înseamnă „constructor”, ar oferi sensul deplin: „cel mai constructor”, sau prin extensie, - „arhitectura este mai mult decît construcţie”. Această departajare a operelor de arhitectură de la simplele construcţii este obţinută prin acordarea clădirilor calităţilor estetice.

Construcţia devine arhitectură nu numai prin atribuirea expresiei artistice exteriorului sau interiorului, pentru frumuseţe, ci şi asigurînd utilitatea clădirii prin organizarea spaţiului interior, oportun unor anumite activităţi umane: trai, muncă, distracţie, etc. Orice construcţie trebuie să fie trainică, dar în opera de arhitectură soluţia constructivă este tratată artistic, făcîndu-şi apariţia tectonica.

Această triadă, – frumuseţe, utilitate şi trăinicie, cunoscută din antichitatea greco-romană, au fost numite după numele arhitectului roman Vitruviu, reprezentînd trei componente variabile în calea creării operei de arhitectură. Fiecare din ele depinde de mulţi factori, dintre care cele mai importante sînt mediul geografic, orînduirea socială şi progresul tehnic, combinarea dintre ele oferind originalitatea arhitecturii fiecărui popor în diferite etape ale istoriei lor şi tot ele determină schimbarea arhitecturii pe parcursul timpului.

Patrimoniul artistic arhitectural, de regulă, conţine unicate, numite capodopere, spre care au condus realizări mai modeste (numite de masă sau fond constuit), iar după perioadele de înflorire, nu rareori – urmează stagnări. Arhitectura este dependentă de orînduirea societăţii, guvernarea autoritară, totalitară sau democratică. Activitatea de arhitectură este o sinteză, cu caracteristici de producţie materiala şi spirituală, este un proces în urma căruia apar opere de creaţie artistică. Ca producţie materială este ancorată în legile fizice ale existenţei, care sînt universale şi se manifestă la fel peste tot, arhitectura ca artă şi creaţie a imaginaţiei, este total îndatorată creatorului, evoluînd prin unicate, produse individuale şi originale, meritul principal al materializării lor aparţinînd activităţii arhitectului. 

Arhitectura Moldovei a reflectat mediul geografic specific al amplasamentului ţării: clima temperată cu veri calde şi ierni geroase; utilizarea materialelor de construcţie locale: piatra de calcar, lemnul şi lutul, cu elaborarea soluţiilor tehnice originale. Meşterii zidari şi arhitecţii au dat dovadă de abilitatea de a sintetiza influenţele artistice ale timpului, asigurînd originalitatea arhitecturii naţionale.

Arhitectura moldovenească, parte componentă a patrimoniului european, a cunoscut aceleaşi programe funcţionale şi constructive, caracteristice fiecărei epoci istorice.

Mărturii ale fenomenului de arhitectură sînt atestate începînd din preistorie, din epoca pietrei (paleoliticul inferior), cînd omul ocupa grote oportune pentru a rezista intemperiilor şi a se proteja de animalele sălbatice, cea mai cunoscută de pe teritoriul republicii fiind grota de lîngă satul Duruitoarea Veche, raionul Rîşcani, cu straturi culturale de peste 500 mii de ani în urmă.

După încălzirea climei, mărturii ale prezenţei omului sînt staţiunile lîngă rîuri, pe şes şi cîmpie, unde pe lîngă uneltele din piatră se găsesc amulete, cum sînt cele de lîngă staţiunea Cosăuţi.

Una din cele mai înfloritoare perioade preistorice a fost în timpul culturii Cucuteni-Tripolie. Localităţile se formau în apropierea surselor de apă, conţineau un număr mare de case, amplasate concentric în jurul unui spaţiu central. Casele în două niveluri, erau ample, încălzite cu vetre, înzestrate cu altare. În gospodărie se utilizau vase de ceramică de diverse forme şi pictate, mărturie a dezvoltării meşteşugurilor artistice.

În antichitate arhitectura pe teritoriul viitoarei Moldove este reprezentată de cetăţui getice, aşezări din case de locuit din carcasă din lemn, unsă cu lut şi văruită, acoperite în patru sau două pante.

În evul mediu arhitectura este reprezentata de locuinţele populare şi aristocratice, lăcaşuri de cult creştin, cetăţui, castele şi cetăţi, curți domnesti, prăvălii şi instalaţii tehnice populare. Deosebit de apreciată este arhitectura medievală ecleziastică, în operele căreia s-au intersectat influenţe bizantino-orientale cu romano-gotice occidentale, fiind apreciată drept o „sinteză de importanţă europeană”. Departe de hotarele Moldovei au ajuns faima boltei moldoveneşti şi pictura exterioară a bisericilor din Bucovina, şapte dintre care fac parte din patrimoniul culturală universal sub egida UNESCO.

Dominatia otomană n-a modificat arhitectura moldovenească, doar atingînd decoraţia plastică a caselor aristocratice şi a unor edificii cu destinaţie publică.

În perioada modernă, începutul căreia a coincis cu pacea de la Bucureşti din 1812, arhitectura moldovenească a obţinut două faţete: la est de Prut se va conforma exigenţelor guvernării ruse, la vest de Prut – se va orienta spre arhitectura europeană, mai ales cea franceză, însuşind cu timpul mobilitatea stilurilor europene. apar clădiri administrative, financiar-bancare, întreprinderi industriale, spaţii comerciale, instituţii de învăţămînt primar, mediu şi special, stabilimente curative, case de raport, clădiri pentru spectacole, teatru, restaurante, cluburi, circuri, etc. 

Continuare