Istoria arhitecturii este o disciplină ştiinţifică, care studiază evoluţia formelor spaţiale create de om în decursul existenţei sale pentru locuire, muncă, distracţie, necesităţi spirituale, etc.

Obiectul de studiu al istoriei arhitecturii sînt clădirile şi construcţiile istorice, mărturii materiale ale trecutului societăţii umane, numite monumente. Cele mai cunoscute sînt unicatele, opere de arhitectură, de mare valoare artistică, creaţii ale unor arhitecţi notorii, verigile principale ale procesului arhitectural, care marchează jaloanele dezvoltării arhitecturii. Unicatele, prin definiţie, sînt construite într-un singur exemplar, repetarea formei arhitecturale a lor în altă parte, conduce la pierderea efectului scontat. De obicei unicate sînt clădirile monumentale, construite din materiale durabile, rezistente la acţiunea timpului: lăcaşuri de cult, clădiri administrative, palate aristocratice, etc. Unicatele sînt înconjurate de clădirile cu o arhitectură comună, cele mai reprezentative fiind locuinţele, care formează fondul construit istoric al aşezărilor.

Istoria arhitecturii a evoluat în urma etapelor de cercetare:

1. Depistarea monumentelor de arhitectură şi acumularea datelor istorice;
2. Explicarea fenomenului de arhitectură, conjugat cu condiţiile mediului geografic şi social;
3. Formularea legităţilor specifice de plăzmuire a formei arhitecturale şi a evoluţiei ei în timp.

Ca punct de apariţie al fenomenului arhitecturii este considerată perioada cînd omul a început a modifica raţional şi conştient mediul în care locuieşte pentru a crea condiţii oportune de trai. Această cotitură de la vieţuirea pasivă într-un mediu climateric benefic la activitatea de creare a spaţiului cu condiţii prielnice traiului a avut loc odată cu răcirea planetară a timpului, cele mai vechi mărturii fiind din perioada preistorică. Pentru Moldova această perioadă începe cu cca. 500 mii de ani în urmă, perioadă străveche, în raport cu apariţia mărturiilor de activitate raţională a omului (cca. 1 milion de ani).
Istoria arhitecturii Moldovei, ca şi istoria arhitecturii universale, este studiată după perioadele istorice. sînt evidenţiate cinci perioade istorice principale ale arhitecturii de pe teritoriul Moldovei:

  -  Construcţii preistorice
  -  Arhitectura antică
  -  Arhitectura medievală
  -  Arhitectura modernă
  -  Arhitectura contemporană

Istoria arhitecturii Moldovei a început a fi studiată sistematic – în baza unui fundal mare de opere arhitecturale identificate – doar în secolul XX, dar au manifestat interes faţă de istoria arhitecturii autohtone Miron Costin (Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei), Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei), Constantin Stamati (О Бессарабии и ее древних крепостях), Zamfir Arbure (Basarabia în secolul al XIX-lea), în scrierile cărora era pusă problema originii arhitecturii moldoveneşti. Printre primii cercetători ai arhitecturii moldoveneşti se numără: N. Iorga, G. Balş, P. Constantinescu-Iaşi, Gr. Ionescu, G. Curinschi-Vorona, K. Rodnin, V.Voiţehowski, A. Toramanean, V. Smirnov, Ia.Taras ş.a. Istoria arhitecturii  antice şi medievale a avansat în ultimele decenii graţie cercetărilor arheologice, care au adus probe cu privire la legăturile strînse ale arhitecturii moldoveneşti cu vechile centre de cultură europene. La rîndul ei, istoria arhitecturii, ca disciplină ştiinţifică, completează prin metodele specifice de studiere a clădirilor şi vestigiilor, pe diferite segmente temporare, cunoştinţele despre trecutul Ţării Moldovei, legăturile culturale complexe şi căile de răspîndire a ideilor şi tehnicilor de construcţie. Arhitectura modernă şi contemporană a intrat tîrziu în atenţia istoricilor, lipsind deocamdată studii de amploare.