După Pacea de la Bucureşti din 16 mai 1812, care a încheiat următorul, dar nu ultimul, război ruso-turc, Imperiul otoman a cedat Rusiei raialele din Basarabia și nu a fost împotriva transmiterii Rusiei pămînturilor dintre Prut şi Nistru ce aparțineau Moldovei.

Din 1812 Moldova sfîşiată (fără Bucovina) şi Valahia existau în condiţii social-economice, în context social-politic şi spiritual diferite în raport cu cele în care se dezvolta Moldova dintre Prut şi Nistru sau „Moldova Răsăriteană”. Valahia şi Moldova dintre Carpaţi şi Prut (fără Bucovina) rămîneau sub stăpînire turcească și suplimentar sub protectoratul rusesc care se extindea și asupra Valahiei. Moldovenii din dreapta Prutului şi valahii rămăseseră sub o triplă asuprire: plăteau contribuţii otomanilor, erau presați de reprezentanții administrației ruse, erau  jecmăniţi de caracuda fanariotă și sufocaţi spiritual de politica grecizantă.

Moldovenii dintre Prut şi Nistru, după 1812, pentru prima dată în istorie au fost scutiţi de orice impozite, de alte prestaţii şi obligaţii, inclusiv serviciul militar. Noul regim a păstrat în ţinut legislaţia autohtonă, n-a introdus iobăgia (крепостничество). În 1822 tînărul boier moldovan Ionică Tăutul propunea ca boierii din Moldova din dreapta Prutului să aibă aceleaşi drepturi, ca şi cei din stînga acestui rîu.

Ideea consolidării eforturilor Moldovei dintre Carpaţi şi Prut (fără Bucovina) şi Valahiei era exprimată oricum în Regulamentele Organice, acte cu atribuţii constituţionale, intrate în vigoare la Iaşi şi Bucureşti în 1831. Această idee progresistă, pentru acea vreme şi în acele condiţii, a fost încurajată şi de alte evenimente care s-au produs în Europa la mijlocul veacului al XIX-lea. Tulburările revoluţionare din 1848–1849, Războiul din Crimeea (1856) au avut urmări radicale pentru Moldova din dreapta Prutului şi Valahia. Din această perioadă rolul moldovenilor - oameni de cultură, scriitori, istorici, publicişti din tagma boierească, şcoliţi în ţară și străinătate – la promovarea unirii Principatelor Moldova şi Valahia devine tot mai pronunţat, acţiunile lor tot mai energice şi consecvente. De acum cronologia evenimentelor, componenţa participanţilor, mesajul documentelor elaborate şi lansate de ei demonstrează preponderenţa şi ponderea dominantă a moldovenilor în această operă politică cu urmări tragice pentru Moldova.

Elita moldovenească, fiind una mai instruită decît cea valahă, sprijinîndu-se pe o cultură și istorie bogată, conștientizînd legătura frățească dintre cele două popoare și fiind îngrijorată de soarta statului moldovenesc slăbit, s-a plasat în fruntea procesului de unire a principatelor.

În martie 1848 un grup de boieri, printre care Alexandru I.Cuza, M.Kogălniceanu, au discutat o „listă de dorinţe”. Ceva mai tîrziu, redactată de M.Kogălniceanu, ea a fost publicată cu titlul Dorinţele partidului naţional din Moldova. Iniţiatorii acestui document pledau cu ardoare, în primul rînd, pentru autonomia Moldovei, dorind însă şi unirea principatelor Moldovei (fără Bucovina) şi Valahiei. La 12 mai 1848 s-a publicat Programul revoluţionarilor moldoveni, semnat de C.Negri, fraţii Vasile şi Ion Alecsandri, G.Cantacuzin, M.Costache, A.Rusu, Gr.Balş, Zaharia Moldovanu, G.Sion ş.a., punctul 6 al căruia prevedea „Unirea Moldovei (fără Bucovina) şi a Valahiei”.

Programul revoluţionar din 1848 din Ţara Romînească, adoptat la 9 iunie 1848 la Islaz,  nu prevedea nici un fel de „unire”, nici măcar a Valahiei cu Moldova.

 Sfîrşitul Războiului din Crimeea, Conferinţa de la Paris din 30.03.1856 au lipsit Moldova de protectoratul Rusiei. Moldova din dreapta Prutului rămînea sub garanţia puterilor europene. Ca ţară învinsă în război, Rusia a fost lipsită de ieşire la Dunăre: judeţele Bolgrad, Cahul, Ismail reveneau Principatului Moldova. Aceste împrejurări au îndemnat şi mai mult o parte din obştimea moldovenească în pornirile ei spre unire. Tinerii revoluţionari romantici moldoveni Alexandru I.Cuza, M.Kogălniceanu, V.Alecsandri, Z.Moldovanu, C.Negri ş.a., sprijinindu-se pe trecutul glorios al Moldovei, pe bogatul tezaur de nepreţuit al culturii moldoveneşti, şi-au demonstrat din plin elanul şi consecvenţa în numele, cum credeau dînşii, propăşirii Moldovei.

Însă de acum în septembrie 1857, în procesul alegerilor divanurilor ad hoc (preconizate de Conferinţa de la Paris din 30.03.1856) au apărut primele semne de îngrijorare: unirea ticluită la repezeală ştirbea simţitor drepturile Moldovei, era în primejdie însăşi existenţa acestui principat. Mare tulburare se stîrnise în Principatul Moldovei. „Se făcea multă vorbă..., mare împoncişare de idei”, pentru că „boierii vroiau unire cu tocmeală, iar tinerii unire fără socoteală. După cum s-a şi făcut”. Constata cu amărăciune Ion Creangă la 1882.

Descumpăniţi de campania valahilor pentru unire fără chibzuială, alarmaţi de „uneltirile Austriei şi Turciei, care se năpustiseră mai cu seamă asupra moldovenilor”, Alexandru I.Cuza, M.Kogălniceanu ş.a. erau neliniştiţi de soarta Moldovei. Devenea tot mai clar, că unirea împinsă de puteri străine „aducea Munteniei numai foloase... Moldova trebuia să aducă pe altarul unirii jertfe destul de mari, chiar însăşi existenţa sa ca stat”.(I.Lupaş, 1937).

Şmecheriile valahe/munteneşti n-au întîrziat să se producă. A urmat „ticăloasa comedie şi neruşinata înşelăciune” (I.Lupaş) cu alegerile anulate în divanul ad hoc al Moldovei. Contrar hotărîrilor Conferinţei de la Paris din 30.03.1856, a urmat la 24.01.1858 alegerea de către divanul de la Bucureşti a lui Alexandru I.Cuza domn al Valahiei, cu toate că el fusese ales domn al Moldovei la 5.01.1858.

S-ar fi părut că moldovenii aveau numai de cîştigat: Alexandru I.Cuza, domn al Moldovei, devenise şi domn al Valahiei. În realitate aceasta a fost o banală uneltire dintre valahi și tinerii revoluționarii-romantici moldoveni, sprijinită de puterile mari. Şmechereala valaho/muntenească în scurt timp a dus la dispariţia Moldovei, a desfăşurat campania de valahizare totală a realităţilor moldoveneşti, de „privatizare” a tezaurului cultural moldovenesc.

Moldovenii au pledat pentru unirea principatelor Valahia şi Moldova, nu pentru anexarea Moldovei de către Valahia. Prin acţiunile energice, poziţia dîrză şi consecventă ale unor politicieni de vază precum Alexandru I.Cuza, M.Kogălniceanu ş.a. moldovenii au contribuit cel mai mult la unire. Subliniem: unirea unor principate cu drepturi egale.

În scurt timp partida valaho-unionistă a purces la facerea „Valahiei mari” camuflate sub un nume artificial de „România”, deși denumirea inițială a statului unit era Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Pînă la facerea României funcţiile administrative unificatoare se concentrau, contrar prevederilor Conferinţei de la Paris din 19.08.1858, la Bucureşti.

Moldovanul Mihail Kogălniceanu, promotor energic al unirii principatelor, a fost prim-ministru al României vreo doi ani (1863–1865); în 1877–1878 a fost ministru de externe al României, dar a fost alungat din guvern de valahul devenit român I.Brătianu.

Moldovanul Alexandru I.Cuza, luptător activ pentru unirea Principatului Moldova (fără Bucovina) cu Principatul Valahia, a fost primul şef de stat al României, a domnit însă 8 ani şi 2 luni. În februarie 1866 „monstruoasa coaliţie” valahă l-a detronat. Primul şi ultimul moldovan domnitor al României Alexandru Ion Cuza, politician progresist, a fost alungat din România. A murit în 1873 în Germania.

Încălcarea prevederilor divanului ad hoc al Moldovei din 1857, sfidarea hotărîrilor Conferinţei de la Paris din 19.08.1858, lichidarea caracterului de principat de sine stătător al Moldovei, înjosirea domnitorului Moldovei Alexandru I.Cuza  şi alungarea lui din ţară, aducerea unui rege, străin la vorbă, la port şi credinţă, au revoltat la culme obştimea Moldovei. După cum mărturiseşte istoricul român I.Lupaş, fărădelegile săvîrşite de „coaliţia monstruoasă” de la Bucureşti au provocat „înteţirile potrivnice ale moldovenilor, înteţiri care au stîrnit la Iaşi ciocniri sîngeroase”.

Locotenenţa domnească din Bucureşti, înspăimîntată „de puternicul curent potrivnic al ieşenilor, generalul muntean N.Golescu a plecat la Iaşi cu hotărîrea să înăbuşească orice împotrivire a moldovenilor. Unii dintre moldoveni se îndîrjeau contra domnului străin, grupîndu-se în jurul boierului Nicolae Roznovanu, sub a cărui conducere se alcătuise un Comitet separatist. Prin propagandă stăruitoare ei au atras de partea lor şi pe mitropolitul Calinic Miclescu. În întîia duminică din aprilie (1866), fiind Catedrala Mitropoliei ticsită de lume, după săvîrşirea slujbei dumnezeieşti, mitropolitul a ieşit în fruntea mulţimii întărîtate, pornind spre Palatul administrativ. Înainte de plecare, în curtea Mitropoliei, Teodor Boldur Lăţescu a rostit o cuvîntare înflăcărată despre drepturile Moldovei, îndemnînd mulţimea să urmeze pe mitropolitul Calinic. Dar în poarta Palatului mulţimea a fost întîmpinată de o companie de soldaţi valahi, care n-a dat în lături nici în faţa crucii purtate de mitropolit. Unul din soldaţi n-a stat la îndoială să atace cu baioneta mitropolitul, rănindu-l. Calinic a strigat de durere, apoi a căzut leşinat la pămînt. Mulţimea înfuriată a început să atace pe soldaţi cu pietre, dar, atacată la baionetă, a fost împinsă înapoi pînă în curtea Mitropoliei”. Învălmăşeala a ţinut pînă la ora două după masă, dînd capitalei moldovene o înfăţişare tristă.

În anii care au urmat administraţia românească (valahă) de la Bucureşti a luat toate măsurile ca moldovenii să uite numele lor, limba şi istoria, transformînd poporul moldovenesc într-un element al folclorului regional al României Mari, însușindu-și  cultura și limba moldovenească pe care a alterat-o simțitor cu cuvinte străine.