Limba moldovenească este o limbă indo-europeană care are la temelie graiurile tracice din Europa de Sud-Est, înrudite cu limbile protolatine (protoitalice, iraniene). Strămoşii moldovenilor, geto-dacii, vorbeau o limbă asemănătoare celei „latine” mult înainte de expansiunea romană în regiunile Dunării. Ipoteza privind existenţa unei legături strînse dintre limba geţilor şi limba latină a fost expusă de mulţi cercetătorii din secolele XIX şi XX şi este susţinută de proiectul www.moldovenii.md.  

Asemănările dintre limba moldovenilor şi cea latină se explică prin:

— substratul autohton protoindo-european comun al populaţiilor din Europa de Sud-Est;
— fondul comun indo-european (în această parte a lumii s-a aflat zona de contact a strămoşilor tracilor, italo-celţilor şi balto-slavilor);
— împrumuturile lingvistice, explicabile prin contactele existente între vorbitorii diferitelor limbi.

Fiind puţin cercetată, problema care dintre aceste limbi este mai arhaică şi, respectiv, care de la care a împrumutat un şir de cuvinte rămîne deschisă.
Particularităţile evoluţiei limbii moldoromâneşti din ultimul mileniu vor fi menţionate în cele ce urmează.

La hotarul dintre mileniile I şi II situaţia geografică, înrîuririle din afară din diferite direcţii şi de provenienţă diferită au predeterminat anumite condiţii de dezvoltare a lumii de la nordul Dunării. Aceleaşi împrejurări de ordin geografic, etnodemografic au prefigurat apariţia unor particularităţi evidente ale tipurilor de vorbire de la sud de Carpaţi, din spaţiul intracarpatic şi, mai ales, de la răsărit de Carpaţi.

Chiar de la început anumite particularităţi au evidenţiat aria de sud (dintre Carpaţii de Miazăzi şi Dunăre). Altă arie — cea nordică cuprindea platoul intracarpatic, care începînd cu veacul al XII-lea „se va lărgi considerabil spre est, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, creîndu-se, astfel, noi premise de dezvoltare a idiomului moldovenesc”. Această realitate etnolingvistică a fost menţionată de M. Costin, care la 1686 scria, că populaţia „din aceste locuri (spaţiul intracarpatic) cu îndelungată vreme şi risipa locuitorilor... să mutase aceştia de aice la Maramorăş, cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului, trecînd munţii, ş-au strămutat şi graiul”.

După cum au demonstrat prestigioşi lingvişti, istorici, bunăoară, Al. Philippide, Al. Rosetti, V. Şişmariov, N. Corlăteanu, A. Eremia, L. Polevoi ş. a., colonizarea şi valorificarea de către volohi a meleagurilor est-carpatice se confirmă şi pe baza „unor mărturii ale toponimiei şi după unele trăsături fonetice şi morfologice ale limbii moldoveneşti”, examinate cu deosebită pătrundere şi migală de reputatul lingvist moldovan Nicolae Raevskii.

Cercetările în domeniul geografiei istorice, toponimiei, direcţiilor de interacţiune cu vecinii demonstrează că, „începînd cu mijlocul secolului al XIV-lea, populaţia autohtonă de la răsărit de Carpaţi parcurge o nouă epocă în istoria lor — cea moldovenească”.

Spre deosebire de epocile anterioare, din lipsa de mărturii documentare, puţin cunoscute, epoca moldovenească, dimpotrivă, este amplu reflectată în diverse izvoare. În prezent dispunem de o literatură ştiinţifică destul de bogată, în care sînt studiate laturile esenţiale ale vieţii populaţiei autohtone est-carpatice în decursul celor circa şapte secole de existenţă: orînduirea social-economică, sistemul politic, cultura, ştiinţa ş.a.

Timp de 650 de ani, de la apariţia Statului Moldovenesc (1359) limba moldovenilor, dezvoltîndu-se izolat de alte regiuni cu o populaţie înrudită moldovenilor, şi-a însuşit anumite particularităţi.