Complexele monastice în Moldova istorică sînt numeroase, acestea fiind un indice al evlaviei poporului. Mănăstirile sînt atestate deja la sfîrşitul secolului al XIII-lea, amplasate la poalele munţilor Carpaţi, în păduri, majoritatea dintre ele în vestul Moldovei. În Moldova de est primele aşezări monastice au fost schiturile rupestre din malurile Nistrului şi Răutului, datînd din perioada paleocreştină şi a iconoclaştilor. Construcţiile mănăstireşti devin cunoscute odată cu menţionarea daniilor făcute de către ctitori şi cu înlocuirea structurilor din lemn cu cele din piatră.

Cei mai mari ctitori de mănăstiri au fost domnitorii. Primul ctitor de mănăstiri pare să fie Petru Muşatinul, în timpul vieţii sale fiind întemeiată şi înzestrată cu danii mănăstirea Neamţ. Domnitorul Alexandru cel Bun este ctitorul mănăstirilor Bistriţa, unde este înhumat, Căpriana, Vărzăreşti şi, posibil, al mănăstirilor Moldoviţa, Humor, Horodnic, Pătrăuţi, atestate în acest timp. Domnitorul Ştefan cel Mare a fondat mănăstirile Putna, care a devenit necropola sa şi a familiei sale, Voroneţ, Tăzlău; a construit lăcaşuri de cult în mănăstirile Pătrăuţi, Dobrovăţ, Neamţ. Petru Rareş a fondat mănăstirile Probota, unde a fost înhumat el şi familia sa şi a reconstruit bisericile mănăstirilor Căpriana, Moldoviţa, Bistriţa, Rîşca. Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu a fondat mănăstirea Slatina, unde a fost înhumat şi a reconstruit biserica mănăstirii Bistriţa. Domnitorul Petru Şchiopu a fondat mănăstirea Galata, Ieremia Movilă – mănăstirea Suceviţa, care a fost necropola familiei sale; Vasile Lupu – mănăstirea Golia şi mănăstirea Trei Ierarhi, ambele în Iaşi, Gheorghe Ştefan – mănăstirea Caşin, Gheorghe Duca – mănăstirea Cetăţuia.

Numărul de mănăstiri este mereu în creştere, ctitori devenind boierii, slugile domneşti, negustorii, călugării şi ţăranii răzeşi pe pămîntul cărora se fondează mănăstirile. Hatmanul Balica a fondat mănăstirea Sf. Vineri devenită mănăstirea Frumoasa, cronicarul Grigore Ureche a fost ctitorul mănăstirii Secu.

Pe teritoriul Republicii Moldova se află peste 50 de mănăstiri, dintre care 20 sînt clasate monumente istorice, iar mai mult de jumătate - mănăstiri fondate în anii de independenţă şi suveranitate statală. Mănăstirile vechi au fost amplasate în două zone, care se disting prin pitorescul peisajelor şi în acelaşi timp retrase din tumultul vieţii. Şapte mănăstiri sînt fondate de-a lungul Nistrului, cele mai vechi făcîndu-şi apariţia pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, pe lîngă schiturile rupestre, abandonate la acel moment. Aici au apărut mănăstirile Saharna, Japca, Dobruşa, Calaraşăuca, schiturile Rudi, Coşelăuca, şi ultima - mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ). A doua zonă unde au fost fondate mănăstiri şi schituri a fost zona Codrilor Centrali, mărginită la nord de drumul Corneşti-Orhei şi la sud de drumul Chișinău-Leuşeni, unde se află 13 mănăstiri şi schituri: Răciula, Frumoasa, Hîrjauca, Hîrbovăţ, Tabora, Curchi, Ţigăneşti şi Hirova, Căpriana, Condriţa, Suruceni, Vărzăreşti şi Hîncu.

Activitatea mănăstirilor este bazată pe gospodăria naturală, în care se trăieşte conform unor reguli speciale de viaţă, concentrate asupra săvîrşirii serviciului divin în lăcaşurile sfinte de aici, a „ascultării” prin munca la cîmp, creşterea animalelor, practicarea meşteşugurilor artistice, ţesutul covoarelor, broderie artistică, pictura icoanelor. Statutul mănăstirilor din Moldova este de două categorii: ”de obşte” şi „de sine” sau idioritmice. Primul derivă din regulamentul mănăstirilor de pe Sf. Munte Athos, cu locuirea în chiliile din clădiri speciale, şi alimentarea comună în trapeze, cum sînt mănăstirile Căpriana, Curchi, Dobruşa, Hîrbovăţ, Hîncu, Hîrjauca, Japca, Noul Neamţ, Ţigăneşti. Planimetria acestor mănăstiri se apropie de tipul bizantino-balcanic al mănăstirilor, cu curtea de formă pătrată, mai rar rectangulară, în mijlocul căreia este amplasată biserica, orientată cu absida spre est. Laturile curţii sînt ocupate de clădirea chiliilor, amplasată spre est sau spre vest, clădirea stăreţiei, mai des orientată spre nord, trapezei şi arhondaricului. În componenţa mănăstirilor voievodale intrau şi casele domneşti, amplasate ca regulă pe latura de sud, cum sînt la Putna, Probota şi Căpriana. Mănăstirile au biserică de iarnă, care intră în componenţa construcţiilor care mărginesc curtea. Statutul ideoritmic este specific mănăstirilor şi schiturilor pentru femei, care locuiesc în case individuale cu gospodării proprii. Mănăstirile idioritmice, nu respectă regulile planimetrice, fiind asemănătoare unor sate în miniatură. Aşa sînt mănăstirile: Răciula, Tabăra, Hirova, ş.a.