Fortificaţiile sînt cunoscute pe teritoriul Moldovei din cele mai vechi timpuri, prezentînd întărituri şi cetăţi de refugiu.

În perioada geto-dacilor, fortificaţiile pentru protecșia așezarilor constau din valuri şi şanţuri ridicate pe promontorii cu pante abrupte din trei părţi, construite în partea vulnerabilă a aşezării, pe unde se făcea legătura cu teritoriul. Iniţial se săpa şanţul, adînc de 2-3 m, pămîntul era depus pe marginea interioară a malului, formînd valul, înalt de 2-3 m. Pentru o mai mare stabilitate, valul era întărit la bază cu bolovan sau pietre, suprafaţa valului era tencuită neted, în unele cazuri se aprindeau focuri pentru a forma o suprafaţă vitrată contra năruirii şi păstrării pantei înclinate. În partea superioară, pe creasta valului era fixată o palancă într-un rînd sau două din tulpini de arbori amplasaţi dens, care serveau drept drum de strajă.

În perioada medievală fortificaţiile au fost construite de populaţia slavă, cele mai cunoscute fiind horodiştele de la Alcedar, raionul Şoldăneşti şi Echimăuţi, raionul Rezina. Ele prezentau cetăţi construite din valuri de pămînt cu şanţ exterior, cu o palancă deasupra valului, cu pod deasupra şanţului din faţa intrării în cetăţuie. Erau cetăţui de refugiu, folosite în caz de primejdie, amenajate în apropierea aşezărilor, avîmd și o sursă de apă. Perimetral valului erau construite încăperi pentru apărători şi familiile lor. În centru se aflau case cu destinaţie comunală. Horodiştele slave au fost distruse în secolul al XII-lea de nomazi.

Cetăţile din piatră au fost construite în Moldova în perioada medievală, după formarea statului. Ele sînt amplasate la hotarele ţării, ce denotă caracterul de apărare al cetăţilor, formînd o centură în jurul Ţării Moldovei, alcătuită din două frontiere distincte: frontiera de est pe Nistru şi frontiera de vest, la poalele Carpaţilor. La frontiera de est, de-a lungul fluviului Nistru şi la cea de sud, pe Dunăre, cetăţile sînt mai vechi, cu elemente moştenite din perioada anterioară formării statului moldovenesc, fiind incluse în fortificaţiile ulterioare în timpul stăpînirii moldoveneşti:  Hotin, Cetatea Albă, Chilia. În această linie fortificată au fost incluse cetăţile noi de la Soroca şi Tighina. Probabil, din acelaşi sistem defensiv al ţării făcea parte şi cetatea Orheiului.

La frontiera de vest se aflau cetatea Neamţ, cetatea Şcheia, cetatea de scaun de la Suceava, cunoscute drept castele voievodale, construcţia lor în deceniul opt al secolului al XIV-lea, fiind atribuită lui Petru Muşatinul. Tot din această serie făcea parte şi Cetatea de la Roman (cunoscută cu denumirea Cetatea Nouă), construită integral în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sursele istorice indicînd precis anii construcţiei 1466-1483.

Toate cetăţile moldoveneşti conţin nuclee interioare, care după caracteristicile arhitecturii lor, reprezintă castele, în general pătrate, dar fiind cunoscută cîte o formă romboidală, circulară şi dreptunghiulară în plan. Parametrii exteriori erau mici, cu lungimile curtinelor, de cca. de 30 – 33 m (cetatea Albă, cetatea Neamţ, cetatea Şcheia), medii cu diametru exterior de 36 m (Soroca), cu turnuri la colţuri ori de forme pătrate ori circulare. Dintre castele cetatea de scaun de la Suceava avea dimensiunile exterioare de 45x45 m şi cetatea de la Roman de 45x58 m, curtinele fiind de 1,5 ori mai lungi decît la castelele anterioare, cu turnuri amplasate şi la mijlocul curtinelor. Grosimea curtinelor la toate cetăţile era de cca. 3 m. Odată cu apariţia artileriei în jurul castelelor au fost construite incinte exterioare cu bastioane pentru amplasarea pieselor de artilerie, cea mai timpurie fiind amplasată la Cetatea Albă de „Stanciu cel bătrîn” pe la 1454.

Cetatea de la Roman a fost construită concomitent cu bastionul pentru piesa de artilerie, fiind dotată cu o curte trapezoidală pentru adunarea oştiri mari. Cetatea Soroca a rămas fără incintă bastionată, iar cetatea Tighina a fost întărită cu o cetate bastionată de tip francez la sfîrşitul secolului al XVII-lea. Aceste două cetăţi de pe teritoriul Republicii Moldova nu au o datare certă, analiza arhitecturii lor înclină spre o datare cu cîteva decenii anterior celei bazate doar pe sursele istorice. Construcţia fortificaţiilor încetează odată cu încheierea tratatelor de pace între Moldova şi Poarta Otomană, de la sfîrşitul secolului al XV-lea începutul secolului al XVI-lea.