Uriaşa personalitate şi faptele de largă rezonanţă – biruinţele în bătălii, realizările în domeniul culturii, succesele pe tărîm diplomatic ale lui Ştefan al III-lea al Moldovei întrunesc nu numai preţuirile înalte ale contemporanilor şi ale autorilor din epoca „postştefană”. Personalităţi de vază, savanţi notorii din diferite ţări şi astăzi, după mai bine de cinci veacuri de plecare în nemurire a Marelui Voievod moldovan, mai stau îngînduraţi asupra enigmei – fenomenul cultural-politic de dimensiuni europene: „Ştefan cel Mare al Moldovei”. Prin anii '40 ai secolului al XX-lea istoricul P. Panaitescu, frămîntat de întrebarea „Cine a fost cu adevărat Ştefan cel Mare?”, năzuind să explice miracolul „legăturii între Ştefan cel Mare şi Moldova”, se convingea, că „studiile istorice n-au adîncit-o îndeajuns”.

Constatînd cu regret că enorma contribuţie a slăvitului voievod moldovan la ocrotirea şi păstrarea patrimoniului cultural al lumii ortodoxe rămîne încă necercetată, năzuind să explice miracolul „unităţii misiunii de erou al culturii cu cea a misiunii de oştean domnitor”, cunoscutul istoric bulgar Gheorghii Atanasov, conchide că această „latură a activităţii lui Ştefan cel Mare în Moldova nu este suficient cunoscută”. Istoricul bulgar constată şi el că „mai urmează să pătrundem şi să înţelegem măreţia acestei figuri”, care a fost Ştefan cel Mare al Moldovei. Dînsul a încercat să contureze dimensiunile adevărate ale fenomenului cultural-politic moldovenesc „Ştefan cel Mare” şi consecinţele acestuia pentru întreaga lume ortodoxă. Genera-lizările şi concluziile dr. Gh. Atanasov, mărturisite la Chișinău, privind activitatea cultural-politică a lui Ştefan cel Mare, sinteze originale, judicioase care merită toată atenţia. Ultimele sale cercetări sînt legate de călătoriile de documentare în Grecia, pe muntele Athos (Afon − în tradiţia slavonă). Este limpede că rolul muntelui Athos este de o semnificaţie excepţională pentru lumea pravoslavnică. Mulţi ştiu destul de bine despre mănăstirile bizantine, ruse, gruzine de pe Sfîntul Munte. Există o temă mai însemnată şi anume ea poate trezi curiozitatea.

Chestiunea constă în faptul că pînă acum nimeni n-a acordat o atenţie serioasă contribuţiei domnitorilor moldoveni la păstrarea acestui focar de credinţă şi cultură religioasă în cele mai grele pentru ortodoxie timpuri − jumătatea a doua a veacului al XV-lea − începutul veacului al XVI-lea. Este vremea cînd Bizanţul − a doua Romă a dispărut sub loviturile otomanilor, cînd cultura pravoslavnică era în pragul dispariţiei totale... Se cuvine să acordăm atenţie nuanţelor acestui tablou. Unde era, de pildă, Roma la sfîrşitul secolului al XV-lea, cînd Bizanţul a căzut, iar Rusia abia se ridica? Unele ţări ortodoxe în acea vreme erau cucerite de sultanii turci − Bulgaria şi Serbia, altele au devenit vasale ale otomanilor − Valahia, Ciornogoria ori Gruzia. Şi iată că anume în această perioadă şi-a manifestat destul de serios pretenţiile de a deveni o „nouă Romă” Moldova lui Ştefan cel Mare. În întreaga lume a ortodoxiei atunci rămăsese o singură „verticală” − Ştefan cel Mare. Mănăstirile de pe Athos din vremile vechi erau centre ale gîndirii religioase şi filosofice ale întregii lumi pravoslavnice.

Anume de aici au provenit aproape toţi patriarhii constantinopolitani după căderea Bizanţului, de aici veneau mitropoliţii şi alţi ierarhi bisericeşti ai Bulgariei, Greciei şi ai altor ţări, inclusiv ai Rusiei pînă la sfîrşitul veacului al XVI-lea, cînd Moscova şi-a constituit propria patriarhie. Supunînd popoarele din Balcani, sultanii au încercat să lichideze acest centru. Pur şi simplu să alunge călugării otomanii nu puteau − nu era metoda lor. A fost aleasă calea strangulării economice a mănăstirilor. Domnul Moldovei a zădărnicit acest plan. Dînsul plătea pentru călugării de pe Athos impozitele şi datoriile lor, îi dăruia cu moşii din domeniile domneşti − într-un cuvînt: a ajutat aceste mănăstiri să supravieţuiască în cele mai primejdioase vremi. Acesta a fost domnul Moldovei. Să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat, dacă el n-ar fi făcut aceasta...

Vestita mănăstire bulgărească sf. Gheorghe (Zograf), este una din cele mai mari de pe Athos. Pridvorul ei − măreţ şi splendid este un adevărat castel feudal cu inscripţii ale ctitorilor şi cu embleme ale domnitorilor. Din aceste inscripţii se vede că pridvorul a fost construit de Petru Rareş, ultimul dintre urmaşii încoronaţi ai lui Ştefan cel Mare. Aceasta a fost numai prima mărturie a prezenţei moldoveneşti. În sala principală a mănăstirii atîrnă măreţul stindard roşu al lui Ştefan, reprezentînd chipul sfîntului Gheorghe. Şi din nou − inscripţia votivă. În biblioteca mănăstirii se află numeroase documente din veacurile XV-XVI în legătură cu Moldova. În ele, printre altele, sînt menţionate ocini (moşii), pe care le-au primit mănăstirile de pe Athos de la domnitorul Moldovei. Astăzi, pe Athos lucrează specialiştii francezi şi sîrbi, în Serbia există o foarte bună şcoală de bizantologie.

Ce-i drept, ei sînt preocupaţi mai mult de mănăstirile lor − sîrbeşti (Hilendar) precum şi de cele bulgăreşti. Dar şi aici se observă puternica prezenţă moldovenească, cu toate că ea, din păcate, pînă acum nu este studiată. Pe pereţi se văd clar o mulţime de inscripţii – „graffity” lăsate de pelerinii moldoveni. Măreţia lui Ştefan aici s-a manifestat nu mai puţin, ba chiar mai mult decît în biruinţele oştilor sale. Pe Athos am studiat iconografia chipurilor lui Ştefan cel Mare şi ale patronului său ceresc − sfîntul Gheorghe. În panteonul creştinesc mucenicul Gheorghe este oşteanul de frunte, căpetenie şi ocrotitor al oştenilor. Între sfinţii „militari” el este uşor de recunoscut: este tînăr, fără barbă, spre deosebire de toţi ceilalţi.

Dacă el nimiceşte un duşman, acest duşman niciodată nu este omul, ci numai balaurul. Numai în iconografia gruzină timpurie Gheorghe nimicea duşmanul−om, dar şi aici tradiţia bizantină în scurt timp a înlăturat-o pe cea locală, gruzină. Sfîntul Gheorghe a fost patronul împăraţilor bizantini. Mai tîrziu cu acelaşi rol a fost acceptat de suveranii celui de al doilea Țarat Bulgar din dinastia Terterilor şi Şişmanilor (dinastia Asenilor, a avut un alt patron − sfîntul Dumitru). După căderea lor, Ştefan şi-a ales acelaşi ocrotitor ceresc. Şi aceasta nu este nicidecum întîmplător! Doar mulţi călugări, literaţi, zugravi din Serbia şi Bulgaria se salvau de puhoaiele hoardelor turceşti în Moldova. Ştefan şi-a însuşit simbolica şi filosofia politică a acestor ţări, însemne şi concepţii ale căror rădăcini veneau din Bizanţ.

Pe această cale el se manifesta continuator şi al vasilevşilor bizantini, şi al ţarilor bulgari. Prin aceasta se explică chipul sfîntului Gheorghe pe steagul său din mănăstirea de pe Athos. Este şi mai interesant steagul lui Ştefan, ce se păstrează la Bucureşti. Pe stindard sfîntul Gheorghe şede pe tron, călcînd apăsat balaurul. Este semnificativ că sf. Gheorghe poartă în-semnele domneşti ale lui Ştefan cel Mare: întîi de toate coroana de voievod − copie a celei care o vedem pictată pe portretele domnitorului. Şi tronul, de asemenea, este cunoscut după alte tablouri ale lui Ştefan. Aceasta este o contaminare, o împletire a iconografiei unui monarh evlavios şi a unui oştean viteaz. O imagine din mănăstirea Voroneţ pare să fie cea mai interesantă. Aici Ştefan stă în faţa lui Hristos, oferindu-i macheta bisericii.

Aşa sînt înfăţişaţi ctitorii − întemeietorii şi acei pe cheltuiala cărora se zidea lăcaşul. Între ei, între Ştefan cel Mare şi Isus Hristos, stă sfîntul Gheorghe. El este ocrotitorul domnitorului. Aceasta avea în acele vremi un înţeles adînc. Filosofia bizantină pornea de la concepţia că dacă Dumnezeu este unul în ceruri, atunci şi ţarul pe pămînt trebuie să fie unul. Şi Ştefan în ochii lumii ortodoxe de atunci a devenit alesul pe pămînt al sfîntului Gheorghe Aducătorul de Biruinţe.

De ce atunci Ştefan nu şi-a luat titlul de ţar? Cred că din pricina, că aceasta ar fi provocat un puternic conflict cu vecinii - regii polon şi ungur. Să procedeze astfel, avînd în spate pericolul turcesc, Ştefan nicidecum nu putea. Să nu uităm că în întreaga Europă numai Carol cel Mare şi Simion Bulgarul s-au încumetat să-şi ia titlul ce echivala cu cel al împăraţilor bizantini. Numai după aceasta el a fost preluat de urmaşi. Pentru el ar fi fost o nebunie să se aventureze în conflicte cu puternicii săi vecini pentru un titlu de nimic. Orgoliul său este altul; el este aidoma orgoliului omului de artă, care ştie că adevăraţii preţuitori ai creaţiilor sale vor apărea numai în viitor. Strălucitelor sale biruinţe pe cîmpul de luptă, înalt preţuite de contemporani, Ştefan a alăturat, lăsînd pentru urmaşi, măreaţa piramidă a culturii moldoveneşti: mănăstiri, biserici, cronici, cărţi – tot ceea ce, de fapt, n-a existat pînă la el în Moldova. Moldova lui Ștefan cel Mare constituie temelia întregii renaşteri ulterioare a culturii şi spiritualităţii pravoslavnice în Balcani - în Grecia, Serbia, Bulgaria; ea a devenit punte spre acea a Treia Romă ce s-a afirmat în Statul Moscovit. Încă mai urmează să pătrundem şi să înţelegem măreţia acestei figuri ce întruchipează unitatea armonioasă a misiunii unui erou al culturii cu cea a misiunii de oştean şi domnitor. Urmează încă să reconstituim acea filosofie a Statului Moldovenesc, care a fost creată de anturajul intelectual al lui Ştefan şi care, într-un anumit sens, fie şi voalat, a ajuns pînă în zilele noastre. Zeci de state medievale s-au pierdut în hău, iar Moldova există şi, se pare, e pe cale de a reveni la avîntul dezvoltării sale.

Nu se ştie cine а fost pentru Ştefan „eroul” său, din ale cui fapte eroice se inspira pentru propriile făptuiri, însă contemporanii au intuit foarte fin analogia. În „Letopiseţul” de la mănăstirea Ipatiev din Rusia întîlnim o caracterizare cu totul neaşteptată a lui Ştefan. Cronicarul rus, contemporan al domnitorului moldovan, îndurerat de moartea lui Ştefan, îl numeşte al doilea Alexandru Macedon. Aceasta nu este o exagerare. „Alexandru, datorită campaniilor sale, a făcut ca realizările culturii greceşti să devină un bun al imensei oicumene eurasiatice. Ştefan, prin luptele pentru independenţa unei ţări mici, a reuşit să transmită ştafeta spiritualităţii greco-bizantine multor altor popoare”.