În Moldova în diferite perioade au fost domnitori, care nu numai au administrat cu pricepere şi dreptate treburile statului, dar şi au apărat cu bărbăţie, consecvent integritatea şi caracterul de sine stătător al Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti (BOM), au ocrotit-o de orice încercări ale unor străini de a se implica în treburile ei, de orice influenţe dăunătoare.

Întreaga istorie a Statului Moldovenesc, eforturile în vederea păstrării integrităţii teritoriului naţional şi a libertăţii cetăţenilor săi este, totodată, şi istoria luptei pentru independenţa Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti, pentru păstrarea drepturilor domnitorilor moldoveni de a hotărî soarta ţării şi a poporului în strînsă colaborare cu ierarhii lor moldoveni, fără vreun amestec străin.

Deşi bisericile pravoslavnice ale Moldovei şi Ungrovlahiei (Valahiei) aveau anumite legături (spirituale) cu centrele creştine bizantino-sud-slave din Constantinopol şi Ohrid, „totul este diferit între aceste două ţări”: şi construirea de stat, şi structura organizaţională a bisericilor şi orientarea lor în direcţii diferite.

Statul care a intrat în istorie (1359) cu numele Moldova, institutele sale politice, însuşi domnitorul aveau nevoie de atotcuprinzătoarea forţă spirituală unificatoare, care se afla în mîinile slujitorilor bisericii. Afirmarea Moldovei ca ţară de sine stătătoare dicta drept una de neamînat sarcina legitimizării, canonizării, imprimării caracterului de stat (luarea sub ocrotirea statului) structurii ierarhice a bisericii. Letopiseţele moldo-slavone, gramotele cancelariei Moldovei din secolele XIV-XV ne relatează despre o activitate bisericească înviorată: despre existenţa unor episcopi din perioada prestatală, despre faptul că voievodul Dragoş a construit o biserică de lemn la Volovăţ, iar domnitorul Bogdan I Întemeietorul a zidit biserica din Rădăuţi, devenită necropolă a suveranilor moldoveni.

În veacurile XIV-XV în Moldova activau mai multe biserici şi mănăstiri, atestate documentar, inclusiv la Vărzăreşti (Nisporeni) și Căpriana. „Existenţa în număr mare a acestor biserici şi mănăstiri presupune şi existenţa personalului deservent”. „Gramotele” cancelariei moldoveneşti, actele bisericeşti argumentează că încheierea afirmării canonice a Mitropolitului Moldovei este rodul acţiunilor consecvente şi principiale ale domnitorilor Petru I Muşat (1375-1391) şi Alexandru cel Bun (1400-1432).