Pravoslavia a avut un rol decisiv la consolidarea etnosului moldovenesc şi statornicirea Statului Moldovenesc.

Ideologia dominantă a evului mediu a fost providenţialismul, potrivit căruia, tot ce se întîmplă pe pămînt, este din voia Domnului. În virtutea acestui fapt, concepţia creştină devine ideologie nu numai a ierarhilor bisericeşti, a cărturarilor, dar şi a cîrmuitorilor: cnezilor, voievozilor, domnitorilor, convinşi că fără pronia cerească lumea nu poate fi explicată, în general nimic nu se mişcă pe pămînt. Providenţialismul era nu numai o concepţie istorică dominantă a lumii creştine, ci şi o ideologie politică de stat. Toate reuşitele şi pierderile, biruinţele şi înfrîngerile, însăşi apariţia statului − totul avea loc, apărea, se zămislea, dispărea numai datorită proniei cereşti.

Este mai mult decît limpede că primii voievozi, domnitori ai Moldovei nu puteau să nu ţină seama de o aşa forţă puternică, cu o autoritate nemărginită de care se bucura credinţa pravoslavnică şi structura ei de promovare − Biserica. De acum cea dintîi istorie scrisă a Moldovei are titlul „Letopiseţul, de cînd s-a început cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovei” (1359-1504). Blagoslovenia Celui de Sus, ca o manifestare a puterii supreme omniprezente, îşi găseşte expresie în fiecare pagină a primelor istorii ale Moldovei, iar mila lui Dumnezeu este condiţia principală de a obţine scaunul Moldovei şi de a cîrmui ţara. În 1392 domnitorul Moldovei se intitula: „Marele singur stăpînitor, cu mila lui Dumnezeu domn Roman voievod, care stăpîneşte Ţara Moldovei din munte pînă la mare”. Observăm, că Roman, gospodarul Moldovei, este mare şi singur stăpînitor (самодержавный), dar din mila lui Dumnezeu.

De notat, că în Rusia Moscovită ideea „singurstăpînirii” (autocraţiei) − de concentrare a puterii de stat în mîinile unui singur cîrmuitor a prins rădăcini un veac mai tîrziu, prin încoronarea lui Dimitrie, feciorul lui Ivan cel Tînăr, căsătorit cu Elena Voloşanca, fiica lui Ştefan al III-lea.

Acumularea şi deţinerea puterii în mîinile unui singur, cîrmuind din mila lui Dumnezeu, autocrat se făcea cu blagoslovirea Bisericii. Pe această cale Biserica dispunea: domnitorul trebuie să fie cu dreptate, milostiv, să poarte răspundere faţă de credinţa pravoslavnică, faţă de credincioşi. Acţiunile reprezentanţilor Bisericii se contopeau, ori trebuiau să corespundă acţiunilor celor ce deţin puterea laică.

Concepţia autorităţii blagoslovite de Biserică, eforturile comune ale Pravoslaviei şi ale puterii laice centralizate în vederea obţinerii scopului comun − întărirea statului şi consolidarea supuşilor săi − decurg din ideea simfoniei în raporturile Statului şi Bisericii, care e de sorginte bizantină. Termenul vine din cunoscuta nuvelă a 6-a a împăratului Iustinian (veacul VI). Potrivit acesteia Biserica şi Statul sînt două daruri obşteşti omenirii, adică două ordini ale lucrurilor, ce provin dintr-un singur izvor, din voia lui Dumnezeu, care le-a zămislit; de aceea, în numele respectării acestei voinţi, trebuie să fie o deplină concordanţă – consonantia (=simfonie) − între ele. De aici, reiese că Biserica rînduieşte cele ce sînt ale lui Dumnezeu, iar Statul − pe cele laice, pămînteşti. Totodată Statul trebuie să albă grijă de Biserica sa, să ia sub apărarea sa credinţa şi credincioşii, să se îngrijească de bunăstarea şi demnitatea preoţimii, să ocrotească Biserica şi turma ei, cetăţenii ţării de orice atentate la libertatea lor, de înrîuriri şi amestec străin. Biserica împreună cu Statul, slujitorii Domnului împreună cu cei de la conducere „îndreaptă viaţa obştească (pămîntească) pe căile plăcute lui Dumnezeu.