Realități economice și sociale în Principatul Moldovei și Moldova de Est (Basarabia)
În prima jumătatea a secolului al XIX-lea economia Principatului Moldova înregistrează creşteri pe anumite segmente, determinate de o serie de factori. Suprefeţele cultivate cu cereale şi alte plante cresc periodic, scad în schimb ca întindere imaşurile şi fîneţele şi au loc importante defrişări de păduri, îndeosebi în zonele de deal şi şes. Dintre culturi popuşoiul ocupă primul loc, urmat de grîu, mei şi orz. Într-o agricultură cu metode de cultură „tradiţionale” (practicate şi în secolele precedente) condiţiile climatice rămîn hotărîtoare. Între 1830 şi 1851 o singură recoltă a fost maximă, 6 bune, 2 mediocre, 7 slabe, 2 rele şi 4 foarte rele.
Tehnica rămîne, în general, tot tradiţională. Unelte şi metode noi îşi fac cu greu loc într-o lume obişnuită, generaţie după generaţie, să cultive pămîntul numai în anume feluri. Totodată se constată interesul crescînd al proprietarilor, dar şi al statului, pentru modernizarea raţională a domeniilor, introducerea unor maşini şi utilaje care să sporească productivitatea şi să reducă timpul de muncă. În această perioadă asistăm la apariţia agronomului, a geometrului, a administratorului şi a veterinarului, la organizarea şi dezvoltarea învăţămîntului agronomic la Academia Mihăileană din Iaşi.
Meşteşugurile de la sate şi oraşe acoperă, ca şi în trecut, o parte apreciabilă din cererea pieţii intrene pentru tot felul de produse. Unele sate poartă chiar numele specializării lor, într-o meserie sau alta: în grădinărit - Grădinari, Cepari, Vărzari; în pregătirea cărbunelui de lemn – Cărbunari, Cărbunarii Vechi; în fierărie – Făureni, Ferari, Căldărari, Ciocănari; în textile, îmbrăcăminte – Cizmari, Cojocari, Croitori, Mătăsarii de Jos; pentru împletitură din papură – Rogojeni, Păpureni etc.
La oraşe meşteşugurile sînt active în toate ramurile de producţie principale, numărul specializărilor creşte pînă către 1860. S-au remarcat în epocă unele stabilimente şi întreprinderi precum tăbăcăria de la Baia, fabrica de cărămizi şi cea de unelte agricole de la Iaşi etc. În perioada regulamentară, valorificarea bogăţiilor subsolului rămîne în general limitată la extracţia sării şi a păcurii. Mai tîrziu, concurate de industrie, meseriile sînt în regres.
Comerţul, destul de limitat pînă la Tratatul de la Adrianopol, a cunoscut după înlăturarea monopolului comercial otoman o dezvoltare susţinută. După desprinderea de piaţa regională a Imperiului Otoman şi introducerea libertăţii de navigare pe Dunăre şi Marea Neagră creşte simţitor traficul de mărfuri. Antrenarea în circuitul comercial european s-a realizat în special prin intermediul portului Galaţi, care în 1837 obţine regim de porto-franco. De la 661 de corăbii şi vapoare în 1837 – venite din Turcia, Franţa, Anglia, Italia – Galaţii primesc 1065 în 1847. Paralel se constată un interes crescînd pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii, pentru construirea de poduri şi drumuri, pentru navigabilizarea rîurilor interne etc.
În preajma anului 1848, conform estimărilor lui Nicolae Suţu, în Principatul Moldova existau 44 de oraşe şi tîrguri şi 1933 de sate (393 de sate erau mănăstireşti, 448 răzeşeşti şi 1092 boiereşti). În această perioadă populaţia şi-a revenit şi s-a aflat într-o permanentă creştere. Astfel, numărul locuitorilor din Principatul Moldova era estimat pentru anul 1803 la 528 784, în vreme ce la mijlocul secolului al XIX-lea N.Suţu evalua populaţia Principatului Moldovei la un număr de 1 462 105 suflete. Un asemena ritm de creştere exploziv a avut cu siguranţă loc mai ales după 1829, cînd a fost lichidat monopolul comercial otoman şi ţara s-a bucurat de o stabilitate politică ce a favorizat creşterea economică.
Un alt fenomen care a fost consemnat în acelaşi interval de timp a fost creşterea rapidă a populaţiei urbane, atît prin înfiinţarea a numeroase tîrguri în perioada regulamentară , cît mai ales prin imigraţia de la sate spre centre urbane. Astfel, între 1831 şi 1845, numărul locuitorilor din oraşele şi tîrgurile moldovene a sporit de la 129 413 la 265 270, ceea ce reprezintă practic o dublare într-un deceniu şi jumătate. Dacă populaţia capitalei Principatului Moldovei, oraşul Iaşi, a crescut relativ moderat, de la 48 314 în anul 1832 la 65 055 în 1845, alte centre urbane au cunoscut sporuri mult mai spectaculoase: Botoşani de la 13 796 la 28 290, Galaţi de la 8 606 la 22 635, Bacău de la 2 881 la 6 670, Piatra-Neamţ de la 2 907 la 8 075.
Din punct de vedere etnic şi confesional, populaţia Principatului Moldovei era compact moldovenească şi ortodoxă. Alături de moldoveni locuiau şi alte etnii, aşezate fie anterior, fie în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Astfel, pentru anul 1838, N.Suţu consemna prezenţa în Principatul Moldovei a 55 280 de evrei, ţigani (4163 de ţigani ai statului şi 8035 ai particularilor), armeni, lipoveni etc.
ţărănimea constituia majoritatea covîrşitoare a populaţiei care a cunoscut şi ea stratificări semnificative. Pînă la Regulamentele Organice, în raport cu îndatoririle faţă de fisc, existau trei categorii: ţarani fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. Tot din rîndul ţăranilor erau persoanele care, în schimbul unor scutiri fiscale, aveau anumite obligaţii faţă de proprietari (boieri sau/şi mănăstiri), purtînd diferite denumiri: scutelnici, posluşnici, breslaşi, slugi. Regulamentele au disfiinţat aceste categorii sociale, simplificînd structura socială.
Înainte de Revoluţia de la 1848, ţărănimea clăcaşă reprezenta circa 70% din totalul ţărănimii din Moldova. Un segment social important era cel al ţăranilor liberi, numiţi în Moldova răzeşi. În perioada regulamentară apar în statistici şi alte categorii sociale, precum căpătăieri, locuitori fără domiciliu stabil. Catagrafia din 1845 înregistra în Principatul Moldovei un număr de 8369 de asemenea persoane, care erau o sursă de forţă de muncă salariată, atît de necesară într-o societate aflată la începutul construirii relaţiilor capitaliste.
De asemenea, statisticile regulamentare au consemnat şi categoria bejenarilor, oameni veniţi de peste hotare, cei mai mulţi din Transilvania. În acelaşi timp, după introducerea Regulamentelor Organice continuă să existe anumite categorii sociale privilegiate, precum mazilii şi ruptaşii, proveniţi din rîndurile răzeşilor şi care plăteau dajdie, dar şi categorii scutite total de obligaţii fiscale, precum privilegheţii sau neamurile.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea creşte numărul boierilor. Acest lucru se produce datorită aportului nou veniţilor din cadrul straturilor inferioare ale societăţii, al celor intraţi în rîndul clasei boiereşti ca urmare a sistemului venalităţii rangurilor. Astfel, în Principatul Moldovei, numărul boierilor a sporit de la 410 în anul 1810 la circa 900 spre sfîrşitul deceniului trei şi la 3325 în anul 1853. Intrarea în rîndul boierimii era tentantă pentru oricine datorită privilegilor pe care le oferea apartenenţa la această clasă socială.
Cele mai importante categorii sociale ce locuiau în mediul urban erau negustorii şi meseriaşii, care erau stratificaţi, în funcţie de puterea lor economică, în trei „stări” sau „trepte”. Alături de negustori şi meseriaşi , în oraşe mai trăiau boieri, funcţionari din aparatul administrativ, intelectuali, liber-profesionişti, membri ai clerului etc.
Realităţile economice şi sociale ale Moldovei de Est (Basarabia) în perioadă 1812 – 1917 au fost în mare parte influenţate de faptul că teritoriul provinciei nu a fost teatru al operaţiunilor de război, bucurînduse de o dezvoltare paşnică. Indiferent de caracteristicile orînduirii sociale şi ale regimului politic în care Moldova de Est a fost inclusă, condiţiile de pace, de stabilitate au deschis posibilităţi noi de dezvoltare a tuturor domeniilor vieţii. În pofida unor valuri de migrare a autohtonilor şi de imigrare în ţinut a unor fluxuri de populaţie din Balcani şi din Rusia, populaţia regiunii a sporit în 1812-1859 de la 256.000 pînă la 941.000; din 1819 pînă la 1859 numărul orăşenilor s-a mărit de la 43.000 pînă la 196.000. Sporul populaţiei avea loc pe două căi: 1) naturală; 2) imigraţionistă - partea celor veniţi pe pămînturile dintre Prut şi Nistru (ucraineni, sîrbi, bulgari, ruşi, nemţi ş.a.) alcătuia circa 31 %. În 1817 moldovenii constituiau vreo 377.000 oameni, iar către 1859 numărul lor a sporit pînă la 570.000 oameni. Fluxul imigranţilor a făcut să scadă cota moldovenilor în componenţa etnică a ţinutului: de la 78,2% (1817) pînă la 54,9% (1859).
În anii 1806-1812 o parte din tătarii din Bugeac s-au mutat în Dobrogea, pe cei rămaşi autorităţile ruseşti i-au strămutat în Crimeea. Astfel întreaga stepă a Basarabiei a rămas depopulată. Devenind proprietate a statului, aceste pămînturi trebuiau valorificate pentru a aduce profit, din aceste considerente guvernul rus stimula imigraţia în Bugeac, în spaţiul bugo-nistrean. Primii imigranţi au fost găgăuzii şi bulgarii (1806-1812), numărul lor crescînd în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829.
În planul structurii sociale, boierimea locală în 1818 a fost egalată în drepturi cu nobilimea rusă, din această categorie făceau parte boiernaşii, mazilii, ruptaşii, clerul. Cea mai mare categorie a populaţiei o formau ţăranii liberi, deşi trăiau pe domeniul feudalului. Ţăranii stabiliţi pe pămînturile statului erau numiţi „ţărani de stat”.
Ramura principală a economiei Basarabiei era agricultura. În noile condiţii social-politice pentru prima dată în istoria regiunii ponderea producţiei cerealiere prevalează în raport cu cea a vităritului. Suprafaţa pentru cereale s-a extins de la 97,2 mii de desetine (1 desetină =1,09 ha) în 1814 pînă la 516,8 mii de desetine (1861). Producţia de cereale a crescut respectiv de la 682 de mii de cetverice (1 cetveric = 9-10 puduri) pînă la 2.039 de mii de cetverice; în unii ani se recolta pînă la 4 mln. de cetverice de grăunţoase, pe primul loc fiind păpuşoiul, apoi grîul. Se dezvolta viticultura, pomicultura, legumăritul. În anii 1819-1859 podgoriile s-au lărgit de la 10,5 mii pînă la 24,8 mii de hectare de vii. Cantitatea de vin produsă în ţinut s-a triplat, ajungînd pînă la 3 mln. de vedre.
După 1812, în Basarabia s-a păstrat cultura tradiţională – cultivarea porumbului. În judeţele Bălţi, Soroca, Orhei, Chișinău,Tighina, Cahul se cultiva mai mult porumbul, iar grîul în judeţele Cetatea Albă şi Ismail. Peste 75% din recolta de porumb se exporta în Anglia, Franţa, Italia, Germania şi alte ţări europene. Dacă din Basarabia se exporta porumbul la Odesa, care costa 20 de copeici un pud, apoi din Odesa se exporta în Anglia cu cîte 1,20 ruble pudul. De asemenea, s-a extins cultura tutunului. Dacă în 1850 tutunul se cultiva pe o suprafaţă de 534 de desetine, apoi în 1861 – peste 615 de desetine, iar recolta s-a majorat de la 22,4 de mii pînă la 40,4 de mii de puduri, Basarabia devenind unul din cei mai mari producători de tutun din imperiu.
A crescut suprafaţa ocupată de livezi: de la 5500 desetine (1819) pînă la 8650 desetine (1859). La 1861 între Prut şi Nistru erau 60.000 de bostănării (harbuzării), se cultivau zeci de feluri de legume.
Deşi nu era o ramură prioritară, vităritul de asemenea se dezvolta într-un ritm susţinut. Numărul de capete de vite mari a crescut din 1842 pînă în 1852 de la 384,5 mii pînă la 568 de mii. Cea mai rentabilă ramură a vităritului era oieritul. Din 1815 pînă în 1853 numărul oilor a crescut de la 416,8 mii capete pînă la 1.740 de mii capete. Pe la mijlocul veacului XIX în Moldova de Est (Basarabia) anual se colectau 120-170 de mii de puduri de lînă. Numărul total al vitelor s-a majorat, în 1900, pînă la 3 mln. de capete, ceea ce nu era îndeajuns. Dacă agricultura aducea la începutul secolului XX un venit de 40 mln. de ruble, apoi vităritul – numai 7,5 mln. de ruble.
O statistică din 1860 arată ca în Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei erau 500.000 de cai, 2.700.000 de bovine, 4.480.000 de oi si 1.100.000 de porcine.
Reforma ţărănească din 1861 a desfiinţat şerbia în Rusia şi a pus începutul relaţiilor economice de tip capitalist. Efectul cumulativ al tuturor reformelor din Rusia veacului XIX asupra situaţiei social-economice din Moldova de Est nu putea fi decît pozitiv. Întîi de toate în virtutea faptului că mai bine de un secol această parte a Moldovei n-a ştiut de războaie, devastări, răzmeriţe interne. Apoi se cuvine să menţionăm că pînă în 1873 moldovenii nu erau înrolaţi în armata rusă. La dezvoltarea continuă economică a Moldovei de Est, alături de factorul stabilităţii, a contribuit, evident, includerea producţiei locale în circuitul comercial general rus, ceea ce a stimulat specializarea unor ramuri, sporirea productivităţii. Către sfîrşitul secolului XIX suprafaţa semănată cu grîu s-a mărit de 15 ori, iar recolta - de 16 ori. În cei mai buni ani producţia cerealieră ajungea pînă la 2,2 mln tone. Se cultiva mai mult păpuşoiul, care devenise un important articol de export (pînă la 2/3 din recolta totală).
Anual se exportau în Italia, Franţa 6-10 mln de puduri de grăunţe de păpuşoi. În 30 de ani (1870-1900) suprafaţa viilor a crescut de 3 ori. Din cele 80.000 de desetine de vii (1900), 70.000 erau proprietate ţărănească. Din cele 29,4 mln de vedre de vin produs în Rusia (1900), 14,7 mln de vedre de vin era făcut de moldoveni. Mai bine de 10 mln de vedre de vin se vindea peste hotarele Basarabiei.
Producerea vinului a devenit a doua ramură agro-economică de bază a Moldovei de Est, după cereale. Basarabia ocupa locul întîi între regiunile viticole din Rusia şi asigura 50% din producţia finală de vin din Imperiul Rus. Dacă în 1819 se cultivau aici 10,5 mii desetine de viţă-de-vie, apoi în 1859 – 24,8 de mii, şi în 1900 – peste 80 de mii de desetine de vii. Livezile dintre Prut şi Nistru se întindeau pe 16.000 de desetine. Era în continuă creştere volumul de fructe uscate: perje, mere, cireşe etc. Către sfîrşitul secolului XIX erau circa 3 mln de capete de vite. Venitul de la producţia agrară în jumătatea a doua a veacului XIX a sporit de 10 ori: de la 3,7 mln ruble pînă la 40 mln ruble.
Volumul în continuă creştere al producţiei agrare a condiţionat dezvoltarea unor ramuri industriale: morăritul, vinificaţia, producerea uleiului vegetal. Atelierele de prelucrare a lemnului, lînii, de ceramică; uscătoriile de fructe, de fermentare a tutunului, manufacturile nu atingeau parametrii unor mari întreprinderi (fabrici, combinate).
În anii 1889-1895 a început aşa-numitul „avînt” industrial şi în Basarabia. Numărul manufacturilor s-a majorat de la 100, în 1861, pînă la 1250, în anul 1900. În 1889 activau 400 de mori cu aburi, dar numai 149 erau considerate ca fiind întreprinderi industriale. La întreprinderile industriale de prelucrare a metalelor, a lemnului, a pietrei, de extragere a sării, ardere a varului, la măcinatul cerealelor se angajau muncitorii veniţi din alte regiuni ale Rusiei. Ei alcătuiau 56,5% dintre toţi muncitorii care activau în Basarabia.
Din cei 55.000 de meseriaşi (sfîrşitul veacului XIX) circa jumătate lucrau la sate: croitori, cibotari, ţesătoare, tîmplari, butnari, cojocari, cuşmari, hămurari, fierari. Meşteşugăritul, manufactura sătească produceau haine, încălţăminte, covoare, obiecte de lut şi de lemn, prelucrau piele, obiecte casnice. Căile ferate (801 verste) au fost construite pentru a importa din Basarabia produsele agriculturii şi de a înainta în centrele militar-strategice ale Balcanilor. Un evident impuls exportării producţiei moldoveneşti l-a dat construirea căilor ferate. În 1867 a fost pusă în folosinţă calea ferată Razdelnaia - Tiraspol, în anii 1871-1872 ea a ajuns pînă la Chișinău, apoi Chișinău - Ungheni. În 1877 Rusia construieşte în cîteva luni calea ferată Bender-Reni-Galaţi. În 1901 au fost exportate din Basarabia peste 89 mln. de puduri de cereale, dar se importa foarte puţin, sau a cincea parte din exportul total. În acelaşi timp economia acestei provincii avea nevoie de maşini agricole, tehnică, produse chimice, maşini cu aburi, batoze, maşini de treierat, unelte agricole etc.
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1469
- Populația:
- 693 locuitori
Bălcăuţi este un sat şi comună din raionul Briceni. Din componenţa comunei fac parte 2 localităţi: Bălcăuţi şi Bocicăuţi. Satul se află la o distanţă de 17 km de oraşul Briceni, la 28 km de staţia calea ferată Ocniţa şi la 215 km de Chișinău. La recensămîntul din anul 2004, populaţia satului constituia 693 de oameni. Prima atestare documentară a satului Bălcăuţi datează din ianuarie 1469, cînd Ştefan cel Mare întărea lui Dima clucer jumătate din sat.