Ca şi alţi regi sau duci europeni, domnitorii Мoldovei aveau însemnele lor distinctive, caracteristice, care evidenţiau şi subliniau calităţile lor de suverani, „unşi ai lui Dumnezeu”, „din mila lui Dumnezeu”. Acestea erau buzduganul, sceptrul, coroana, spada. În bogata istoriografie moldovenească preluarea schiptrului (toiag purtat de suverani ca simbol al autorităţii regale sau împărăteşti; autoritate de suveran) echivalează cu însuşirea, preluarea puterii supreme. Astfel, prima istorie a Moldovei scrisă la curtea şi din porunca lui Ştefan cel Mare – „Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei” („de la Bistriţa”), partea a doua – „ Letopiseţul Ţarii Moldovei” (Молдавстии царие), mărturiseşte: „În anul 6965 (1457), luna aprilie 12, marţia mare, a venit Ştefan voievod împotriva lui Aron voievod, la locul numit Hreasca, la Doljeşti şi a biruit Ştefan voievod din mila lui Dumnezeu, şi a luat schiptrul Moldovei” (возможе Стефан воевода, Божиею милостью, и преят скиптр Молдавский).

Primii istorici moldoveni anonimi socoteau semnificaţia preluării schiptrului atît de profundă şi importantă, încît o repetă şi mai tîrziu: „Letopiseţul de la Putna” (versiunea I şi II), „Letopiseţ pentru domnii”. Arătare pe scurt pentru domnii Moldovei („schiptrul Ţării Moldovei”), precum şi în Cronica lui Eftimie: „a primit schiptrul domniei Moldovei” (восприят царствия скиптри Молдавския)...

Coroana regală, adică domnească, a suveranilor moldoveni, de pildă a lui Ştefan cel Mare, cum o vedem în miniatura Evangheliarului de la Humor, are cinci vîrfuri. Forma coroanei ţarilor, adică a domnitorilor moldoveni, pietrele scumpe ce împodobesc coroana lui Ştefan cel Mare – aşa cum o vedem în portretele de la bisericile Pătrăuţi şi Sf. Ilie şi de la mănăstirile Voroneţ şi Dobrovăţ, denotă faptul că purtătorul ei este un suveran de talie europeană, cu nimic mai prejos decît alţi regi sau ţari.

Buzduganul (măciucă cu capul îmbrăcat în argint şi bătut cu nestemate), alături de spadă, reprezenta, de asemenea, unul din însemnele domnitorului.

Buzduganul era folosit şi ca armă de luptă. Din „Cronica moldo-polonă” (1352 − 1564) aflăm că Ştefan-Vodă Tomşa, neînduplecat, „l-a lovit cu buzduganul” pe Despot-Vodă (la 1563). Întîmplarea a fost consemnată şi de Gr. Ureche: „Mustrîndu-1, Tomşa l-au lovit cu buzduganul” (pe Despot-Vodă). Însă şi Gr. Ureche, şi M. Costin constată că buzduganul era, întîi de toate, semn al puterii politice domneşti.

Spada, de asemenea, era un însemn al autorităţii suverane, dar şi un element al ceremonialului de curte. Pentru acest atribut regal – armă personală a domnitorului – la curtea Moldovei exista un anumit dregător – spătarul. După cum scrie M. Costin, în zilele de sărbătoare, (la ceremonii, recepţii diplomatice) spătarul păşeşte în urma domnitorului, avînd spada domnească pe umărul stîng şi buzduganul în mîna dreaptă.