„Marile figuri ale trecutului stau adesea, bogate de înţeles, dar închise încă, în faţa noastră”. Cine a fost cu adevărat Ştefan cel Mare? Unii au văzut în Ştefan cel Mare pe „atletul lui Christ”, luptătorul pentru credinţă creştină, cruciatul cuprins de marea sete de ideal a începuturilor mistice medievale, a cavalerilor cu cruce pe umăr.

Alţii, dimpotrivă, l-au înţeles ca pe un oştean al pămîntului său moldovenesc, prieten la nevoie şi cu Păgînul. Schimbînd alianţele după împrejurări Ştefan cel Mare soluţiona problema cheie: păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui de către Dumnezeu. Domnul Moldovei n-a fost un cruciat în sensul unei dezlipiri de ţara sa, aşa cum au fost cavalerii din veacurile dinainte. Dar, pe tărîmul solid şi restrîns al ţării sale dintre Carpaţi şi Nistru, a încercat mai mult decît o apărare. Scrisorile sale către Papă, către dogele Veneţiei, către regii vecini Şi ţarul rus dovedesc că avea o concepţie a unităţii politice creştine, datoare să lupte solidar împotriva turcilor.

Este interesantă atitudinea lui Ştefan cel Mare faţă de călugării catolici, adesea veniţi din ţări îndepărtate. Ei nu aveau dreptul să strecoare învăţătura lor şi pravoslavnicilor, dar odată nişte călugări de neam ceh se apucaseră să convertească la religia Romei şi pe cîţiva dintre moldovenii noştri. Aflînd de această încălcare a datinei şi a poruncii sale, Ştefan Vodă cheamă în faţa lui pe călugări şi le porunceşte ca pe dată să părăsească ţara. Atunci, unul dintre călugări îl spuse domnului: „Dacă noi n-am fi în această ţară, voi de mult aţi fi pierit de pe urma turcilor”, înţelegînd că Dumnezeu îşi va lua mîna ocrotitoare de deasupra ţării. Domnul răspunse scurt şi tăios: „Vom vedea dacă Dumnezeu nu ne va apăra de turci şi fără voi. Acum vreau ca voi şă ieşiţi pe dată, cu toţii, din ţara mea!” Încredere adîncă în puterile sale şi ale ţării, asprime de oştean, legătură cu datina ortodoxă, toate acestea se răsfrîng în această scurtă întîmplare caracteristică.

Este şi o scrisoare în care sufletul domnului se dăruieşte − scrisoarea trimisă craiului Cazimir al Poloniei după izbînda asupra lui Matei Corvin la Baia. E o scrisoare de izbîndă şi de dojană. Izbînda e povestită în cuvinte scurte, foarte precise; cînd vorbeşte de atacul decisiv, domnul spune: „Am luat nădejdea în Dumnezeu cu mine”. Şi apoi vin cuvintele de dojană: „Să-şi amintească Dumnezeu şi Măria Ta de cîte ori am arătat Măriei Tale prin scrisori şi soli, că aceasta trebuie să se întîmple şi se pregăteşte de poloni şi unguri. Şi Măria Ta şi domnii Măriei Tale n-au vrut să ne creadă (...). Polonii sînt oameni greoi şi nu se mişcă decît îndemnaţi dinainte şi de cu vreme”, scrie el regelui. Solii lui, trimişi în Polonia, fuseseră opriţi de nobilii de la margine şi maltrataţi: „Cu ce îmi veţi răscumpăra cinstea ce mi-a fost călcată?”.

Şi apoi: „Cu ce mai voi putea plăti tributul la turci, dacă ţara mi-a fost sărăcită prin prădăciunile ungureşti?”. „Însă pe rege (Matei Corvin) l-au pus pe targa, precum şi pe alţi domni şi au fugit cu el peste munţi”. În această scrisoare este ceva din sufletul unui om credincios şi sigur de sine, care pentru dreptatea lui cutează să înfrunte pe oricine, un luptător realist, cu o conştiinţă a drepturilor sale. Şi mai mult decît atîta: e glasul istoriei noastre, al unui neam viteaz şi nedreptăţit.

Se vede bine cît de mult se confundă Ştefan cu liniile mari ale trecutului nostru. Între Ştefan cel Mare şi Moldova este o legătură, pe care studiile istorice n-au adîncit-o îndeajuns. Dacă o personalitate a fost vreodată reprezentativă pentru ţară, atunci, desigur, Ştefan a fost aceea. „Moldova cu caracter sufletesc deosebitor, (...) e ţara în care înţelepciunea predomină asupra voinţei. E ţara oamenilor prudenţi, care a dat pe cei mai mari bărbaţi de geniu, dar prea puţini aventurieri. Spirite critice şi creatoare, moldovenii au dat pe Eminescu, Mircea Eliade, Ion Druţă şi alte personalităţi. E o dragoste adîncă a pămîntului, a omului statornic şi socotit, la răzeşul moldovan, ca şi la boierul de viţă veche.

Ştefan cel Mare a fost toate acestea. El n-a pornit peste Dunăre, peste munţi să cucerească ţări străine, s-a folosit la maxim de putinţele ce i le da pămîntul ţării sale, mai ales codrii. Spirit creator a consolidat ţara.

Era omul pămîntului şi al neamului său. Mai mult decît toate, Ştefan a ştiut să se menţină, să reziste timp îndelungat cu tărie, cu înţelepciune... Destinul unui neam este, de obicei, împlinit de mari forţe anonime şi rareori de mari personalităţi care-l întruchipează: una din ele este Ştefan cel Mare, omul din Moldova.