Literatura moldovenească din această perioadă s-a afirmat în ambianţa unor împrejurări istorice şi condiţii social-politice aparte. În această epocă în Europa de Sud-Est au avut loc radicale evenimente juridico-politice şi administrativ-teritoriale, care au afectat adînc şi sub toate aspectele soarta moldovenilor dintre Prut şi Nistru. În acest răstimp de un veac - literatura moldovenească s-a manifestat prin creaţii concepute în cheie clasicistă, a plătit tribut sentimentalismului iluminist, s-a lăsat copleşită de romantism. Una din caracteristicile comune creaţiei tuturor literaţilor moldoveni din această epocă o constituie adresarea la trecutul eroic al moldovenilor, opus prezentului în stagnare şi degradare.

Constantin Stamati (1786-1869) şi-a scris primele opere, inspirîndu-se din istorie: poemul „Ciubăr Vodă sau Rolando furios moldovenesc” este o evocare a luptelor moldovenilor împotriva tătarilor. Balada „Fiica lui Decebal şi Armin Cîntăreţul” precum şi „Roman din Vrancea” sînt scrise sub influenţa unor creaţii de A. Jucovskii, A.Puşkin și deasemenea a evenimentelor istorice care au avut loc pe străveciul pămînt moldav. C.Stamati a compus şi poezii lirice, a tipărit articole publicistice. A fost alături, prin creaţia sa, de acei care luptau pentru păstrarea particularităţilor neaoşe ale limbii moldoveneşti, împotriva latinizării (franţuzirii, italienizării) ei ridicole. Tema şi-a găsit reflectarea şi în piesa lui C.Stamati „Neneaca, cuconaşul ei şi dascălul”.

Al. Hîjdău (1811-1872) a scris nuvela istorică „Duca” (1830), versuri patriotice închinate Moldovei: „Natura Moldovei”, „Codrii Moldovei”, „Valea Albă”, „Lăpuşna”, „Suceava”, „Dumbrava Roşie” ş.a.

Gheorghe Asachi (1788-1869) a desfăşurat o amplă şi multilaterală activitate de culturalizare, rămînînd în literatura moldovenească un prodigios autor de poezii, fabule, nuvele. A cîntat trecutul glorios al Moldovei în elegii, ode, sonete: „La patrie”, „La moldoveni”, „Odă ostaşului Moldovan” ş.a. A publicat culegeri de fabule, piese, legende istorice: „Jijia”, „Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţului”, „Dragoş”, „Valea Albă”, „Bogdan Voievod”, „Petru Rareş”; în unele scrieri evidenţiază legăturile moldovenilor cu ruşii şi ucrainenii: „Elena Voloşanca”, „Ruxanda doamna” ş.a. Apariţia revistei „Dacia Literară” (1840), redactată de M. Kogălniceanu, a marcat o nouă etapă în dezvoltarea literaturii moldoveneşti. În Introducerea la primul număr au fost formulate „pentru prima dată în istoria Moldovei sarcinile dezvoltării literare: crearea unei literaturi originale în care tradiţiile autohtone să se îmbine cu realizările altor literaturi”. Orientările ideologice şi estetice ale Daciei Literare au fost continuate şi dezvoltate de revista Propăşirea (1844), aflîndu-şi expresia în lucrările lui C. Negruzii, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, A. Russo, D. Rallet şi ale altor scriitori - reprezentanţi ai „generaţiei de la 1848”. „Istoria literaturii noastre, - amintea M.Kogălniceanu, - are destule fapte eroice..., obiceiurile noastre sînt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sugeturi de scris”.

Evenimentele din istoria Moldovei au inspirat lucrări de mare valoare: „Alexandru Lăpuşneanu” de C.Negruzzi, dramele „Despot Vodă” de V. Alecsandri, „Răzvan şi Vidra” de B.P. Haşdeu. De-a valma cu trecutul istoric, o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scriitorii moldoveni a fost şi rămîne folclorul moldovenesc. O neaşteptată rezonanţă în Moldova şi în alte ţări europene a avut (1852-1853) culegerea (în 2 fascicole) Poezii poporale, Balade (Cîntece bătrîneşti) tipărite de V.Alecsandri şi care (integral sau parţial) în scurt timp, au fost traduse în franceză, engleză, germană. Aceste culegeri au îndemnat pe literaţii chişinăuieni de limbă rusă (A. Filatov, G. Gore, A. Zaşciuk ş.a.) să scrie o serie de articole pe teme etnografice. Problematica socială, temele de morală îşi găsesc oglindire în creaţia fabulistului Al.Donici (1806-1865). Culegerile sale de fabule (1840,1842) s-au bucurat de popularitate. De acelaşi mesaj critic-social sînt pătrunse şi „Satire şi alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir (fiul lui D. Cantemir), traduse în moldoveneşte de Al. Donici şi C. Negruzzi (1844). Al.Donici a tradus în moldoveneşte şi poemul „Ţiganii” de A. Puşkin.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891) este fondatorul criticii literare moldoveneşti. Manifestîndu-se multilateral, a lăsat o bogată moştenire publicistică, teoretico-literară, istorică. Principiile estetice formulate în Introducţia la „Dacia Literară” le-a promovat în prozele sale „Iluzii pierdute” (1841), „Fiziologia provincialului din laşi” (1844). Un rol de netăgăduit în afirmarea şi dezvoltarea istoriografiei moldoveneşti l-au jucat „Letopiseţele Ţării Moldovei” (vol. I- II, 1845-1852).

Alecu Russo (1819-1859) este autorul unor povestiri, piese satirice, amintiri, note de călătorie: „Iaşii şi locuitorii lui” în 1840, „Piatra Teiului”, „Soveja”, „Jicnicerul Vadră” ş.a. A rămas însă în istoria literaturii moldoveneşti cu studiile sale critice despre folclor, limba maternă, misiunea literaturii: „Critica criticii”, „Studie moldovană”, „Poezia poporală”, „Cugetări” ş.a.

Prin creaţiile lui C. Negruzzi (1800-1868) proza moldovenească marchează un salt calitativ. Primele sale poveştiri „Zoe”, „Au mai păţit-o şi alţii”, „O alergare de cai” ş.a. denotă un „amestec de curente”: romantism şi realism. Scrisorile înmănuncheate sub genericul „Negru şi Alb” (1857) tratează diferite teme: trecutul istoric, folclor, literatură, limba literară... Poemul „Aprodul Purice” reînvie pagini de istorie, ca şi nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” (1840), prin care C. Negruzzi fundamentează direcţia realistă în literatura moldovenească. Prin cele mai reuşite creaţii ale lui Vasile Alecsandri (1821-1890), Mihail Eminescu (1850-1889), Ion Creangă (1837-1889) literatura moldovenească se afirmă definitiv în circuitul internaţional al valorilor literare autentice. De acum în prima culegere de poezii originale a lui V. Alecsandri „Doine şi lăcrămioare” (1853) omul simplu devine unul din eroii principali ai poetului.

Luptei moldovenilor împotriva asupririi sociale şi naţionale îi sînt consacrate ciclurile „Legende”, „Legende nouă”, „Dumbrava Roşie”, „Dan căpitan de plai” ş.a. De motive sociale sînt pătrunse poeziile „Dezrobirea ţiganilor”, „Odă către Bahlui”, „Moldova în 1857”, „Eroii de la Plevna”, „Plugul blestemat” (1868-1874). Prozele „Vasile Porojan” şi „Istoria unui galben” (1844) au un pronunţat caracter social. V. Alecsandri este primul care a orientat dramaturgia moldovenească pe făgaşul realismului prin tipurile social-umane din comediile sale „Iaşii în Carnaval”, „Chiriţa în Iaşi”, „Chiriţa în provincie” ş.a. Motive din antichitate, din istoria Moldovei formează subiectele pieselor „Ovidiu”, „Fîntîna Blandusiei”, „Despot Vodă”. Nu tot ce a scris V. Alecsandri a rezistat timpului. Prin cele mai inspirate creaţii ale sale, pătrunse de un patriotism autentic, de un democratism nobil, vădind compasiune faţă de cel obidit şi ridiculizînd fanfaronii sociali ignoranţi, plămădite într-o dulce limbă moldovenească, fără zorzoane stridente şi furnituri de împrumut, au rămas pentru totdeauna în patrimoniul spiritual al poporului moldovenesc.

Bogdan Petriceicu Haşdeu (1836-1907), fiul lui AI. Hîjdeu, născut la Kerstenţî (regiunea Cernăuţi), trecător prin mai multe gimnazii (Cameneţ-Podolsk, Rovno, Chișinău), iunker în armata rusă, în 1857 se mută în Moldova din dreapta Prutului. A scris proze, poezii, o comedie – „Trei crai de la răsărit”, o dramă istorică – „Răzvan şi Vidra”. „Ioan Vodă cel Cumplit”, un fel de roman-monografie rămîne cea mai însemnată realizare a lui în ale literaturii. A publicat mulţime de articole, pamflete, studii: „Cuvinte din bătrîni”, voi. I-III (1878-1881), „Principii de lingvistică” (1881), s-a apucat de o lucrare monumentală, dicţionarul „Etimologicum Magnum Romanie”, adus pînă la apelativul Bărbat (1886-1898).

Creaţia poetică a lui Mihail Eminescu (1850-1889) se adresează unui larg şi variat registru tematic: motive folclorice – „Codru”, „Făt Frumos din lacrimă”, „Miron şi frumoasa fără corp”, „Strigoii”, „Ce te legeni” ş.a.; datoria faţă de popor, dragostea de meleagul natal – „Junii corupţi”, „Epigonii” ş.a. Prin „Scrisori” (cinci) – plăsmuiri poetice de o înaltă temperatură socială, M.Eminescu stigmatizează societatea contemporană, ce desconsidera demnitatea omului. Modele de creaţie nepieritoare, de trăiri intime în ambianţa naturii feerice rămîn poeziile „O, rămîi”, „Lacul”, „Floare albastră”, „Sara pe deal”, „Freamăt de codru” ş.a. Multe din ele au devenit romanţe populare: „Dorinţa”, „Revedere”, „De ce nu-mi vii”, „O, mamă”, „Mai am un singur dor”, „Pe lingă plopii fără soţ” ş.a. Cu tendinţe vădit filosofice, dominată de anumite idei premeditate, proza lui M.Eminescu rămînînd la faza încercărilor, este departe de cotele atinse de poezia sa.

Ion Creangă (1837-1889), exponent veritabil al spiritului popular moldovenesc, cunoscător şi mînuitor neîntrecut al vorbei neaoşe, scînteietoare moldoveneşti. Ion Creangă este primul care aduce în literatura moldovenească ţăranul cu grijile, bucuriile şi nădejdile lui, dragostea de muncă şi de viaţă. Spre deosebire de cît de cît cultivaţii umblători prin ţări străine - V. Alecsandri, M. Eminescu, cel mai apropiat moştenitor al limbii şi stilului lui Ion Neculce, humuleşteanul Ion Creangă continuă tradiţiile acestuia, încetăţenind pe totdeauna limba mustoasă, pătărănoasă, melodioasă, chipărată a ţăranilor moldoveni din nordul Moldovei, care, prin forţa împrejurărilor, era „limba întregului norod” (I. Iordan). Faima literară i-au adus-o poveştile „Soacra cu trei nurori”, „Povestea lui Stan Păţitul”, „Capra cu trei iezi”, „Dănilă Prepeleac”, „Harap Alb”, „Ivan Turbincă” ş.a. Democratismul ţăranului moldovan, setea lui de dreptate socială şi naţională iau proporţii realiste generalizatoare în povestirile „Moş Ion Roată şi Unirea” (1880) şi „Moş Ion Roată şi vodă Cuza” (1883) - unicele creaţii literare cu evidente trăsături documentare, din care răzbate durerea şi umilinţa moldovenilor alipiţi la Valahia. Opera care a încununat creaţia lui Ion Creangă – „Amintiri din copilărie” (1881-1892), prezintă un multicolor tablou literar-documentar, reflectînd veridic şi atractiv, realităţile satului moldovenesc de la sfirşitul veacului XIX cu oamenii lui, cu ocupaţiile şi datinile lor strămoşeşti, zugrăvite cu dragoste pătrunzătoare pentru moldovenii şi Ţara Moldovei.

În virtutea aflării îndelungate a Moldovei de Est în componenţa Rusiei, în circuitul literar rusesc îşi face apariţia tematica moldovenească. A. Nakko (1833-1915) scrie în limba rusă „Istoria Basarabiei” din vremurile cele mai vechi (partea I-IV, 1873-1876), „Antichităţile Basarabiei” (1884), a tradus în limba moldovenească fabule de I. Crîlov, poemul „Demonul” de M. Lermontov. Gh. Gore (1839-1909) a publicat în ziarul Бессарабские областные ведомости articole despre istoria, folclorul şi literatura moldovenească: „Despre cîntecele moldoveneşti”, „Începutul tiparului în Moldova”, „Lupta de la Războieni”. Diferite creaţii ale lui C.Stamati-Ciurea (1828-1898) au fost publicate în limbile rusă, germană, franceză, a tradus şi a publicat piese de V. Alecsandri. Olga Nacco (1832-1919) a publicat cîteva culegeri de „Povestiri şi schiţe basarabene” (1900,1912,1913). Diferiţi autori, ruşi şi ucraineni au folosit în creaţiile lor tematica moldovenească: A. Puşkin – „Şalul negru”, „Ţiganii”, „Cîrjaliul”; A. Veltman – „Schiţe asupra istoriei antice a Basarabiei”, „Pelerinul”, „Tunsul”, „Povestire valahă”, „Ursul”, „Stîncile de la Costeşti” ş.a.; Coţiubinskii – „Pentru binele obştesc”, „Pe cuptor”, „Strigoii”; V. Corolenco – „Ai noştri la Dunăre” ş.a.; M. Gorkii – „Bătrîna Izerghil”, „Fata şi Moartea”; I. Bunin – „Haiducul”. Dintre intelectualii moldoveni, refugiaţi în dreapta Prutului, în România, Victor Crăsescu (1850-1917) publică ciclul „Din viaţa seminarului şi a clerului” (1884-1891), povestirile: „Hoţul de cai„, „Furtuna”, „O zi şi o noapte la Sulina”, „Spirea” ş.a. Z. Arbore-Ralli (1848-1933) publică lucrări memorialiste „Temniţă şi exil„ (1894), „Din exil” (1896).

La începutul secolului XX în presa moldovenească dintre Prut şi Nistru („basarabeană”), întîi de toate în ziarul Basarabia (1906-1907), se manifestă Al. Mateevici, Tudose Roman, Gheorghe V. Madan ş.a. Tudose Roman (1887-1921) a publicat versuri despre ţăranii moldoveni: „Cîntecul plugarului”, „Soarta ţăranului” ş.a. În aceşti ani a publicat versuri şi Vasile Ouatu: „Cîntecul lucrătorului”, „Cine-cine?” ş.a.

Alexei Mateevici (1888-1917), poet și preot moldovean publică poeziile „Eu cînt”, „Ţăranii”, „Cîntecul zorilor”, „Ţara” ş.a. Semnează articolele „Lupta moldovenilor pentru drepturi”, „Ce ne trebuie nouă” (1906) ş.a. Una din cele mai melodioase poezii din lirica moldovenească din cea nord-dunăreană în general, cu sonuri cantabile de o muzicalitate aidoma Mioriţei este „Pietre vechi”, despre care G.Călinescu afirma: „Numai Eminesci a mai ştiut să scoată atîta mireazmă din ritmurile poporane”

În Bugeac, la Căuşeni,
Dorm strămoşii moldoveni,
Numai pietre de mormînt
Mai păstrează al lor cuvînt.
Ştim ceva de la strămoşi,
Despre hoţii sîngeroşi,
Despre turci, despre tătari,
Despre hanii lor cei mari.
Ştim că Botna a fost altă,
Căuşan-o curte-naltă
Şi domnea aici un han,
Stăpînind pe moldovan...

Culmea creaţiei poetice a lui A. Mateevici rămîne poezia „Limba noastră”, pînă astăzi nedepăşită ca mesaj şi podoabă poetică pe întregul areal lingvistic nord-dunăreano-nistrean şi carpatic. Scrisă la 17.06.1917 la Chișinău, poezia Limba noastră este continuată ideatic şi completată de poezia Unora, scrisă la 13.07.1917- manifest ideologico-poetic împotriva Unora ce rîvnesc „a preface graiul slobod din codrii moldoveni”.

Examinînd cu anumit ataşament viaţa şi activitatea literară, cultural-obştească a 24 de literaţi din Moldova de Est (anii 1850-1940), deşi îi scapă în chip regretabil astfel de creatori de netăgăduite valori precum V. Ţepordei, N. Popovoschi, Gh. V. Madan, N. Costenco ş.a., istoricul literar P. Haneş scrie la încheierea volumului Scriitorii basarabeni (Bucureşti, 1941), că „Privind literatura înfăţişată” în paginile lui, „nu se poate să nu fim cuprinşi de admiraţie întîi pentru bogăţia ei: bogăţie de material, de preocupări nobile şi de avînt”. Ceea ce confirmă, o dată în plus, concluzia academicianului Ştefan Ciobanu: „Basarabia avea pe la începutul veacului al XIX-lea cultura ei proprie, naţională, avea chiar şcoli, avea cărturarii ei, adică nu se deosebea prin nimic din acest punct de vedere de Moldova de peste Prut (de Vest) şi, luîndu-se în vedere gradul de cultură în genere în orientul Europei în vremurile acelea, această cultură, cu toate împrejurările grele prin care a trecut Moldova, este destul de dezvoltată.” (1923).

O privire generală, nepărtinitoare şi echidistantă, asupra tabloului cultural (literar, naţional-lingvistic) al Moldovei din veacul XIX demonstrează că moldovenii au creat o literatură originală de mare valoare cu un pronunţat specific naţional moldovenesc.