Domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Alegerea aceluiaşi domn în Moldova şi Valahia a produs uimirea Curţilor europene, fiind interpretată de marile puteri ca o încălcare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Uniunea personală nu era recunoscută de Marile Puteri. La Iaşi şi la Bucuresti funcţionau două guverne şi două Adunări, iar organizarea administrativă era lipsită de unitate. Prin Conferinţa organizată în martie 1859 la Paris, Franţa, Anglia, Rusia şi Sardinia au recunoscut actul din 24 ianuarie; Austria şi Turcia şi-au dat acordul în septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui A.I. Cuza. În urma unor repetate stăruinţe Poarta este de acord (firmanul din 2 decembrie 1861) să recunoască Unirea, dar numai pe durata domniei lui Cuza, cu un singur guvern şi un singur parlament care îşi deschise şedinţele la Bucureşti la 24 ianuarie 1862. Anume la 24 ianuarie 1862, prima Adunare unică a Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei adopta numele de România pentru noul stat şi proclama Bucureştiul capitala ţării.

Guvernul condus de moldoveanul Mihail Kogalniceanu (octombrie 1863 - ianuarie 1865) este considerat cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare. Acest guvern avea în programul său legislativ: reforma electorală şi agrară, organizarea armatei, reforma instrucţiunii publice, secu­larizarea averilor mănăstireşti etc.

În decembrie 1863 a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti, transferîndu-se astfel întinse supra­feţe agricole în proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor mănăstireşti, inclusiv ale mănăstirilor închinate, a intărit autonomia ţării. Legea secularizării averilor mănăstireşti a asigurat un fond funciar însemnat, care va fi folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864.

În martie 1864 a început dezbaterea problemei agrare, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de domnitor, şi Adunare, dominată de marii proprietari funciari. Punerea proiectului Legii rurale (agrare) în discuţia Legislativului (proiectul propunea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu loturile pe care le aveau în folosinţă) a determinat forţele conservatoare care dominau Adunarea să dea un vot de blam guvernului. A.I. Cuza a preferat să menţină cabinetul Kogălniceanu şi să dizolve forul legislativ, dînd astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. A fost adoptat un nou act constituţional - numit Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris, care extindea substanţial atributiile domnitorului şi le diminua pe cele ale legislativului. Potrivit Statutului, domnitorul avea iniţiativa legislativă, primea drept de veto, numea preşedintele Camerei şi majoritatea membrilor Senatului. Statutul dezvoltator a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864, iar în iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificările aduse Convenţiei de la Paris.

Prin Statutul dezvoltator se trecea la un regim autoritar, în care atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorală, care împărţea corpul electoral în două categorii, alegători primari şi direcţi, mărea numărul alegatorilor: votul rămînea cenzitar, dar censul era mai mic.

Legea rurală promulgată la 14 august 1864 elibera ţăranii de sarcinile de tip feudal (claca şi boierescul) şi îi împro­prietărea cu pămîntul pe care-l foloseau, prin răscumpărare (despagubire).

În timpul guvernării lui M. Kogălniceanu s-au mai votat o serie de legi importante pentru organizarea statului modern: legea instrucţiunii publice prin care învăţămîntul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit şi obligatoriu, secundar şi superior; legea comunală, legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, a contabilităţii publice, pentru înfiinţarea Curţii de Conturi; elaborarea Codului penal; adoptarea noului Cod civil; elaborarea Codului comercial; înfiinţarea Camerei de Comerţ; adoptarea sistemului unic de măsuri şi unităţi; Legea organizării armatei ş.a. În ianuarie 1865, în urma unor neînţelegeri cu domnitorul, Mihail Kogălniceanu a demisionat.

Măsurile legis­lative modernizatoare adoptate de A. I. Cuza i-au atras adversitatea oamenilor politici de toate orientările. Astfel, la începutul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogenă formată din liberalii radicali conduşi de Ion C. Bratianu şi C.A. Rosetti şi conservatori, intrată în istorie sub numele de "monstruoasa coalitie" care urmărea detronarea moldoveanului A.I. Cuza şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin. Liberalii radicali, doreau o transformare economică şi socială radicală, după modelul Europei Occidentale şi considerau măsurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, în schimb, doreau păstrarea tradiţiilor şi privilegiilor veci, insistau ca dezvoltarea să se facă lent şi fără schimbări radicale. Pentru ambele grupări, A. I. Cuza devenise neconvenabil.

„Monstruoasa coaliţie” valahă a organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866, detronîndu-l pe A.I. Cuza după o domnie de 8 ani şi 2 luni. Domnitorul a semnat actele de abdicare şi a luat calea exilului. Primul şi ultimul moldovean domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, politician progresist, edificatorul statului modern a fost alungat din România. A murit în 1873, în Germania.

Mişcarea antiunionistă din Moldova.

Unirea Principatelor la 1859 nu a fost un eveniment unanim acceptat şi aclamat de societate. Unirea a fost atunci un act preponderent politic, foarte puţin popular la Iaşi. Mişcarea antiunionistă din Moldova s-a manifestat în special în 1859, an în care ideea Unirii celor două Principate prinsese deja un anume contur politic. Antiunioniştii se opuneau ideii de unire motivînd prin tradiţia diferită a celor două ţări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Numele grele ale vremii, precum Gh.Asachi sau Nicolae Suţu, erau antiunionişti virulenţi.

Mişcarea antiunionistă din Moldova s-a dezvoltat începînd din 1856, în contextul luptei pentru Unirea Principatelor. Printre principalii săi exponenţi au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi. Antiunioniştii s-au manifestat atît prin intermediul broşurilor, cît şi al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”). Astfel, antiunioniştii avansau teoria decăderii Moldovei şi a Iaşilor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic şi administrativ spre Bucureşti. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susţineau ei, şi din pricina superiorităţii numerice a muntenilor faţă de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintîi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Mai mult, antiunioniştii moldoveni au ştiut să speculeze şi momentele conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două Principate, evocînd, spre exemplu, luptele purtate de ştefan cel Mare împotriva muntenilor.

Pe plan politic, antiunioniştii au avut, la început, anumite succese, ei reuşind, într-o primă fază, să cîştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, sprijiniţi puternic de caimacamii (locţiitorii domneşti) Nicolae Vogoride şi Teodor Balş. Reuşita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunţe cu privire la necesitatea Unirii cu Valahia. Repetarea alegerilor, victoria unioniştilor şi, implicit, a principiului unirii, au marcat, pentru moment, înfrîngerea antiunionismului moldovenesc.

Memorialistul Nicolae Suţu relatează că antiunioniştii se temeau că Bucureştiul va deveni noua capitală, iar Moldova va fi marginalizată. Antiunioniştii erau convinşi că „Iaşii şi toată Moldova de Sus nu vor fi decît puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse în planul doi”. Antiunioniştii se aşteptau ca muntenii să domine în timp conducerea politică a Principatelor Unite, iar „moldovenii vor fi siliţi să îndure legea muntenilor şi să fie absorbiţi mai curînd ca un popor cucerit decît ca unul unit cu Valahia”.

Evenimentele din ianuarie 1859 au dus la înfrîngerea antiunioniştilor şi la unirea celor două Principate. Temerile antiunioniştilor s-au confirmat însă, noul aranjament statal impunînd o viziune radicală centralistă. În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat să aibă capitala la Focşani, unele provenind chiar din rîndurile unioniştilor moldoveni, în 1862 au fost emise decretele de centralizare a principalelor instituţii la Bucureşti. După 1862, noul prilej de luptă politică pentru antiunionişti a fost chestiunea „compensaţiei morale” reclamate pentru „sacrificiul” făcut de Iaşi pe altarul Unirii. Ideea amplasării Curţii de Casaţie la Iaşi, ca gest reparatoriu, a fost respinsă într-un final de Legislativ, generînd în „dulcele tîrg” masive proteste de stradă.

După definitivarea Unirii, în 1862, statul România a fost organizat după principiile unei centralizări excesive de inspiraţie franceză. Atît din punct de vedere instituţional, cît şi economic, Moldova a cunoscut o perioadă de puternic declin, sensibilă mai ales în vechea ei capitală, oraşul Iaşi. Lipsa unor căi de comunicaţie eficiente (căi ferate, o reţea puternică de şosele) dusese la izolarea Moldovei. Viaţa socială şi culturală ieşeană intrase în declin. Redistribuirea veniturilor bugetare era mai degrabă favorabilă noii capitale şi instituţiilor sale. O parte din boierii moldoveni cu funcţii în fostul guvern şi fosta Adunare Legiuitoare moldoveneşti au părăsit Iaşiul şi s-au mutat la Bucureşti, unde au fost primiţi cu ironie de către munteni. Alţi boieri au preferat să rămînă în Iaşi şi şi-au pierdut funcţiile. Preţul proprietăţilor imobiliare din Iaşi a cunoscut o scădere bruscă. În acest context, antiunioniştii au început din nou să se manifeste.

Mai întîi a predominat lupta petiţionară. Din acest punct de vedere însă, este greu de făcut o distincţie clară între antiunionişti, unionişti şi chiar simplii cetăţeni fără culoare politică nemulţumiţi de noua situaţie a Moldovei. Centrul din care revendicările au plecat spre Bucureşti a fost oraşul Iaşi. Cererile moldoveneşti vizau, în general, nevoia de îmbunătăţiri care să atenueze impactul catastrofal al centralizării: stabilirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la Iaşi, stimularea comerţului, dezvoltarea navigaţiei pe Prut. Aceste solicitări au rămas însă fără nici un rezultat.

Detronarea domnitorului A.I.Cuza a dat un suflu nou mişcării antiunioniste, frustrarea atingînd apogeul în ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o importantă manifestaţie separatistă despre care astăzi se ştiu puţine. În acea zi, o duminică, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigînd „Jos Unirea!”, „Jos Prinţul străin!”, „Trăiască Moldova”.

Mişcarea antiunionistă din Iaşi din 3 aprilie 1866 a fost un complot antiunionist al unor mari moşieri moldoveni care nu vedeau cu ochi buni propunerile de aducere a unui domn străin care le-ar fi compromis definitiv şansele de a mai ajunge vreodată la domnia ţării.

Printre participanţii la insurecţie s-au numărat fraţii Constantin şi Alexandru Moruzi, mai mulţi membri ai familiei Roznovanu, Teodor Boldur-Lăţescu (personaj care s-a ocupat de dirijarea efectivă a mişcării de stradă) şi mitropolitul Calinic Miclescu. Mişcarea antiunionistă de la Iaşi a avut ca scop aducerea la domnie la începutul lui aprilie a boierului Nicolae Rosetti-Roznovanu. Moldova urma să fie separată de Valahia.

În dimineaţa zilei de 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei şi a Palatului Roznovanu, aflat peste drum, se adunase o mulţime de ieşeni, "înarmaţi cu ciomege şi arme, ridicaţi din mahalale de Toderiţă Lăţescu, boier de neam vechi, dar de reputaţie îndoielnică şi de o forţă fizică de temut”.

La Palatul Roznovanu, Mitropolitul Calinic a binecuvîntat mulţimea şi a semnat declaraţia antiunionistă. Apoi, în sunetele clopotelor Mitropoliei, Mitropolitul Calinic, cu crucea în mînă, s-a pus în fruntea răsculaţilor, îndemnîndu-i spre Palat, unde se afla locotenentul domnesc, Lascăr Catargiu, venit cu o zi înainte în capitala moldavă pentru a zădărnici complotul antiunionist.

Armata a fost chemată să intervină, un regiment muntean fiind adus special aici. Mulţimea "antiunioniştilor” a fost respinsă pe Uliţa Mare, spre Mitropolie şi Palatul Roznovanu. Din Palat s-au tras cîteva focuri de armă, iar trupa care venise sa restabilească „ordinea” a fost atacată cu pietre. După ce s-au tras cîteva focuri de avertisment şi generalul Davilla a încercat să pacifice mulţimea care l-a întîmpinat cu pietre şi gloanţe, trupa a tras în plin pentru a împrăştia răzvrătiţii, înregistrîndu-se 16 morţi şi peste 30 de răniţi în rîndul soldaţilor şi peste 100 de morţi şi răniţi dintre răzvrătiţi. Baricada din faţa reşedinţei Roznovanu a fost dărîmată, soldaţii l-au arestat pe Nicolae Roznovanu şi ...„au tras de picioare de sub canapele” pe alţi conspiratori aflaţi în situaţie disperată.

Calinic Miclescu se alege cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ion Creangă care, împreună cu colegul său, Ienăchescu, îl ascund în pivniţa unei case din apropiere, salvîndu-i astfel viaţa. Mitropolitul s-a întîlnit în taină cu Titu Maiorescu, care l-a convins să se predea. A fost dus la Mănăstirea Sf. Spiridon, iar apartamentul de la Mitropolie i-a fost sigilat. Au fost operate numeroase arestări în rîndul rebelilor, iar Mitropolitul Moldovei a fost pus sub acuzare. Probabil, ar fi căzut şi el în definitivă dizgraţie, asemenea unchiului său Sofronie, cu ani în urmă, dacă Prinţul Carol, care tocmai intrase în ţară, nu semna la Găeşti un decret de amnistiere, ce a salvat viaţa Miropolitului Calinic şi a iertat pe opozanţii moldoveni, absolviţi de “crime şi delicte politice”.

După revolta din 3/15 aprilie antiunionismul moldovenesc şi-a pierdut, treptat, din influenţă, el nemaiconstituind o mişcare importantă în peisajul politic. Singurul său purtător de cuvînt a rămas Teodor Boldur-Lăţescu, animator al ziarului satiric „Boldul”. Revendicările moldoveneşti şi conservarea identităţii regionale au rămas apanajul unei elite diversificate, fără o orientare precisă din punct de vedere politic.

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generale de serbarea Unirii Principatelor îl constituie inaugurarea la Iaşi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza.  

În ziua inaugurării statuii, autorităţile au luat măsuri extraordinare de securitate, temîndu-se de eventuale manifestaţii antiregale sau anticentraliste. De altfel, Carol I nu avea amintiri prea plăcute din precedentele vizite la Iaşi, cînd fusese la un moment dat "atacat" cu mere stricate. Detaliile organizării au mers pînă într-acolo încit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis iniţial să apară pe lista oratorilor, fiind susceptibil că va folosi tribuna pentru a formula acuzaţii la adresa guvernului.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grijă să menajeze susceptibilităţile moldovenilor, creînd compensaţii simbolice pentru "sacrificiul" lor. Astfel, el numea Iaşul, încă din primele discursuri, "a doua capitală" (titlu revendicat de ieşeni), "a doua reşedinţă" sau, preluînd o idee lansată pentru prima dată de Titu Maiorescu, "capitala culturală a ţării".

Anii au trecut însa, tensiunile s-au mai potolit cu timpul, iar din negocierile iniţiale dure pentru stabilirea sediilor de instituţii nu a mai ramas decît, şi asta doar ca o cutumă, faptul că după moartea Patriarhului cel care il va succeda să fie Mitropolitul Moldovei. şi, poate, mîndria locală că Iaşul, la anii unirii oraş cu o efervescentă activitate culturală, şi ca populaţie oras puţin mai mare decît Bucureştiul (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori) a avut prima universitate din ţară.