Indignarea delegaţilor, după ce au aflat de arestarea lui V. Rudiev şi V. Prahniţkii, nu avea margini... Pînă la amiază, apoi pînă seara s-a discutat chestiunea armatei române în Basarabia şi despre amestecul românilor în treburile interne ale republicii. Cu ură şi dispreţ s-a vorbit despre acei care i-au arestat pe V. Rudiev şi V. Prahniţkii...

În noaptea de 19.01.1918 s-a deschis şedinţa ordinară a Sfatului Ţării. S-a anunţat componenţa noului guvern. Cu venirea lui D. Ciugureanu în fruntea guvernului, după evenimentele de la Congresul ţăranilor şi acţiunile brutale ale autorităţilor româneşti de ocupaţie, şovăielile în privinţa promovării politicii pro române au dispărut. Dat fiind că în acea zi românii au arestat doi membri ai Sfatului Ţării, a fost trimisă o delegaţie (colonelul Brăescu, noul ministru de război, şi I. Pelivan) la generalul E. Broşteanu. Acesta „a declarat cu hotărîre că socoate imposibilă eliberarea deputaţilor”. Cînd i s-a amintit că „deputaţii au imunitate”, E. Broşteanu a spus că „Republica Moldovenească nu are constituţie, unde aceasta să fie fixat, iar arestarea membrilor Sfatului Ţării dînsul nu o consideră „amestec în treburile interne ale Republicii Moldoveneşti”. Şi a pus capăt discuţiilor: „Noi totdeauna vom proceda aşa!”. Astfel se traducea în viaţă Codul legiuitor al generalului român E. Broşteanu, avînd un singur articol: „Eu sînt judecătorul aici!”. Aceasta era o confirmare suplimentară a actului de ocupaţie a Republicii Moldoveneşti.

Şi în acest caz se dezvăluie esenţa duplicitară a politicii externe a regatului român. Atunci cînd le convenea, trebuind să-şi drapeze acţiunile agresive, şi politicienii, şi militarii români gen E. Broşteanu declarau cu înfumurare că Republica Moldovenească n-ar fi avut legi şi de aceea se purtau ca în junglă.

În alte situaţii, cînd trebuiau să ascundă numeroasele acte de omucideri, silnicii şi de jaf, politicienii români ai timpului declarau că acestea ar fi cică urmări ale legislaţiei moldoveneşti. Şi că de toate fărădelegile intervenţioniştilor ar trebui să răspundă autorităţile moldoveneşti.

Între timp, „Informaţiile despre răfuielile crunte ale comandamentului român cu populaţia Basarabiei au devenit cunoscute cercurilor democratice largi din Occident, intimidînd chiar şi pe unii conducători de stat. Ambasadorul român la Washington Angelescu într-o convorbire cu secretarul de stat al SUA P. Lassing, încercînd să înlăture vina guvernului român în legătură cu faptele necuviincioase ale soldaţilor şi ofiţerilor români, a declarat că armatele româneşti în acord „cu guvernul Republicii Moldoveneşti a Basarabiei şi Şcerbacev” sînt puse la dispoziţia acestui guvern. Cu alte cuvinte de toate fărădelegile ocupanţilor faţă de populaţia locală poartă răspundere numai Consiliul directorilor generali”. (Papers Relating... 1918; I. Levit, 2000). Această basnă răspîndea şi fostul ambasador al României la Petrograd C. Diamandi. După cum raporta Washingtonului D. Frensis, ambasadorul SUA în Rusia, C. Diamandi i-a spus că „România nu poartă răspundere de ceea ce se întîmplă în Republica Moldovenească, proclamată independentă”.

Congresul III gubernial al ţăranilor din Republica Moldovenească şi-a încheiat lucrările la 22.01.1918. Acţiunile „de pedeapsă” ale armatei ocupante române nu s-au limitat numai la arestarea lui V. Rudiev şi V. Prahniţkii, pe care nimeni nu i-a mai văzut. Au fost arestaţi, întemniţaţi şi I. Panţîri, T. Cotoros, P. Ciumacenco. Despre aceste crime Cuvîntul Moldovenesc n-a publicat un cuvînt.

Despre şedinţele din zilele a treia şi a patra ale congresului gazeta scria că s-a discutat în jurul „Lămuririi unor întrebării privind Sfatul Ţării şi alegerea delegaţilor ţărani”. „Lămuriri” a dat I. Inculeţ. În situaţia cînd Casa Eparhială era încercuită de soldaţi români, cînd „Basarabia” era ocupată de 4 divizii româneşti, cînd Chişinăul era sub stare de asediu, deci erau anulate orice drepturi şi libertăţi, cînd soldaţii români în ochii unui for democratic au arestat 5 delegaţi, cîţiva din ei fiind membri ai Sfatului Ţării, umilind şi batjocorind cinstea şi demnitatea unui popor, I. Inculeţ declara celor umiliţi şi batjocoriţi că „Sfatul Ţării a fost şi rămîne singurul organ ce garantează drepturile şi libertăţile cucerite prin revoluţie”, că „fac rău acei care vorbesc despre Sfatul Ţării că el vrea să înrobească ţara şi s-o vîndă României”. Dînsul a chemat Congresul III gubernial al ţăranilor să susţină Sfatul Ţării. Lipsiţi de conducătorii lor arestaţi, înfricoşaţi şi ameninţaţi, umiliţi şi batjocoriţi, delegaţii au exprimat încredere Sfatului Ţării şi chiar au ales membri în Sfatul Ţării din partea ţăranilor pe I. Inculeţ, P. Erhan, P. Halippa, pe moşierul V. Cristi. Printre cei 36 de delegaţi aleşi, în sfîrşit, în Sfatul Ţării nu s-a găsit vreun loc pentru conducătorii Congresului.

Soarta conducătorilor Congresului al III-lea gubernial al ţăranilor din Republica Moldovenească şi a unor delegaţi a fost tragică. Conform Codului generalului E. Broşteanu „Eu sunt judecătorul aici!”, moldovenii V. Rudiev, V. Prahniţkii, T. Cotoros, I. Panţîri şi ucraineanul P. Ciumacenco au fost împuşcaţi de către armata română ocupantă. Dintre personalităţile politice cunoscute, siguranţa română ţinea sub permanentă supraveghere pe arhimandritul Gurie Grosu, românofil înflăcărat, pe membrul Sfatului Ţării C. Misircov (vorbim numai despre acei depistaţi în informaţiile siguranţei).

Sub paravanul „luptei cu bolşevicii”, ocupanţii au împuşcat-o pe cunoscuta reprezentantă a Partidului menşevicilor Nadejda Grinfeld, pe membrul partidului socialist-narodnic, redactorul ziarului Свободная Бессарабия N. Covsan. Nici una din aceste persoane politice cunoscute în „Basarabia”, nu împărtăşea concepţiile lui V. Lenin, ba din contra, erau adversari ai ideilor bolşevice. Cu toate acestea, sub lozinca stîrpirii elementelor bolşevice, ocupanţii deportau, supuneau represaliilor, nimiceau zeci şi sute de oameni care nu aveau nimic comun cu bolşevismul.”

Evenimentele tragice de cotitură care s-au derulat în Republica Democratică Moldovenească din momentul năvălirii armatelor române (început de ianuarie 1918) şi culminînd cu crimele săvîrşite la Congresul III al ţăranilor moldoveni (19.01.1918) confirmă concluzia lui N. Iorga din 13.02.1918: „Sfatul Ţării există numai în cuvinte”.