Sub aspectul etnodemografie, social Moldova de Est („Basarabia”) a avut anumite particularităţi ce i-au permis o dezvoltare susţinută. Întîi de toate: obştea moldovenească dintre Prut şi Nistru pentru prima oară în istoria sa o îndelungată perioadă - din 1812 pînă în 1918! - n-a cunoscut războaie. Indiferent de caracteristicile orînduirii sociale şi ale regimului politic în care Moldova de Est a fost inclusă, condiţiile de pace, de stabilitate au deschis posibilităţi noi de dezvoltare a tuturor domeniilor vieţii. În pofida unor valuri de migrare a autohtonilor şi de imigrare în ţinut a unor fluxuri de populaţie din Balcani şi din Rusia, populaţia regiunii a sporit în 1812-1859 de la 256.000 pînă la 941.000; din 1819 pînă la 1859 numărul orăşenilor s-a mărit de la 43.000 pînă la 196.000. Sporul populaţiei avea loc pe două căi: 1) naturală; 2) imigraţionistă - partea celor veniţi pe pămînturile dintre Prut şi Nistru (ucraineni, sîrbi, bulgari, ruşi, nemţi ş.a.) alcătuia 31 %. În 1817 moldovenii constituiau vreo 377.000, iar către 1859 numărul lor a sporit pînă la 570.000. Fluxul imigranţilor a făcut să scadă cota moldovenilor în componenţa etnică a ţinutului: de la 78,2% (1817) pînă la 54,9% (1859). În anii 1806-1812 o parte din tătarii din Bugiac s-au mutat în Dobrogea, pe cei rămaşi autorităţile ruseşti i-au strămutat în Crimeea. Astfel întreaga stepă a Basarabiei (=Bugeac) a rămas depopulată. Devenind proprietate a statului, aceste pămînturi trebuiau lucrate pentru a aduce profit, din aceste considerente guvernul rus stimula imigraţia în Bugiac (=Basarabia), în spaţiul bugo-nistrean. Primii imigranţi au fost găgăuzii şi bulgarii (1806-1812), numărul lor a crescut pe vremea războiului ruso-turc din 1828-1829. În planul structurii sociale, boierimea locală în 1818 a fost egalată în drepturi cu dvorenimea rusă, din această categorie făceau parte boiernaşii, mazilii, ruptaşii, clerul. Cea mai mare categorie a populaţiei o formau ţăranii liberi, deşi trăiau pe domeniul feudalului. Ţăranii stabiliţi pe pămînturile statului (казенные земли) erau numiţi „ţărani de stat”. În noile condiţii social-politice pentru prima dată în istoria regiunii ponderea producţiei cerealiere prevalează în raport cu cea a vităritului. Suprafaţa pentru cereale s-a extins de la 97,2 mii de desetine (1 desetină =1,09 ha) în 1814 pînă la 516,8 mii de desetine (1861). Producţia de cereale a crescut respectiv de la 682 de mii de cetverice (1 cetveric = 9-10 puduri) pînă la 2.039 de mii de cetverice; în unii ani se recolta pînă la 4 mln. de cetverice de grăunţoase, pe primul loc fiind păpuşoiul, apoi grîul. Se dezvolta viticultura, pomicultura, legumăritul. În anii 1819-1859 podgoriile s-au lărgit de la 10,5 mii pînă la 24,8 mii de hectare de vii. Cantitatea de vin produsă în ţinut s-a triplat, ajungînd pînă la 3 mln. de vedre.

S-au mărit şi livezile: de la 5500 desetine (1819) pînă la 8650 desetine (1859). Tutunul în 1850 se cultiva pe o suprafaţă de 534 de desetine (22,4 mii de puduri), iar în 1861 ocupa o suprafaţă de 615 desetine (40,4 mii de puduri), „Basarabia” devenind unul din cei mai mari producători de tutun din imperiu. La 1861 între Prut şi Nistru erau 60.000 de bostănării (harbuzării), se cultivau zeci de feluri de legume. Deşi nu era o ramură prioritară, vităritul de asemenea se dezvolta într-un ritm susţinut. Numărul de capete de vite mari a crescut din 1842 pînă în 1852 de la 384,5 mii pînă la 568 de mii. Cea mai rentabilă ramură a vităritului era oieritul. Din 1815 pînă în 1853 numărul oilor a crescut de la 416,8 mii pînă la 1.740 de mii. Pe la mijlocul veacului XIX în Moldova de Est anual se colecta 120-170 de mii de puduri de lînă. Reforma ţărănească din 1861 a desfiinţat serbia în Rusia şi a pus începutul relaţiilor economice de tip capitalist. Efectul cumulativ al tuturor reformelor din Rusia veacului XIX asupra situaţiei social-economice din Moldova de Est nu putea fi decît pozitiv. Întîi de toate în virtutea faptului că mai bine de un secol această parte a Moldovei n-a ştiut de războaie, devastări, răzmeriţe interne. Apoi se cuvine să menţionăm că pînă în 1873 moldovenii nu erau înrolaţi în armata rusă. La dezvoltarea continuă economică a Moldovei de Est, alături de factorul stabilităţii, a contribuit, evident, includerea producţiei locale în circuitul comercial general rus, ceea ce a stimulat specializarea unor ramuri, sporirea productivităţii. Către sfîrşitul secolului XIX suprafaţa semănată cu grîu s-a mărit de 15 ori, iar recolta - de 16 ori. În cei mai buni ani producţia cerealieră ajungea pînă la 2,2 mln tone. Se cultiva mai mult păpuşoiul, care devenise un important articol de export (pînă la 2/3 din recolta totală).

Anual se exportau în Italia, Franţa 6-10 mln de puduri de grăunţe de păpuşoi. În 30 de ani (1870-1900) suprafaţa viilor a crescut de 3 ori. Din cele 80.000 de desetine de vii (1900), 70.000 erau proprietate ţărănească. Din cele 29,4 mln de vedre de vin produs în Rusia (1900), 14,7 mln de vedre de vin era făcut de moldoveni. Mai bine de 10 mln de vedre de vin se vindea peste hotarele „Basarabiei”. Producerea vinului a devenit a doua ramură agro-economică de bază a Moldovei de Est, după cereale. Livezile dintre Prut şi Nistru se întindeau pe 16.000 de desetine. Era în continuă creştere volumul de fructe uscate: perje, mere, cireşe... Către sfîrşitul secolului XIX erau circa 3 mln de capete de vite. Venitul de la producţia agrară în jumătatea a doua a veacului XIX a sporit de 10 ori: de la 3,7 mln ruble pînă la 40 mln ruble.

Volumul în continuă creştere al producţiei agrare a condiţionat dezvoltarea unor ramuri industriale: morăritul, vinificaţia, producerea uleiului vegetal. Atelierele de prelucrare a lemnului, lînii, de ceramică; uscătoriile de fructe, de fermentare a tutunului, manufacturile nu atingeau parametrii unor mari întreprinderi (fabrici, combinate). Din cei 55.000 de meseriaşi (sfîrşitul veacului XIX) circa jumătate lucrau la sate: croitori, cibotari, ţesătoare, tîmplari, butnari, cojocari, cuşmari, hămurari, fierari... Un evident impuls exportării producţiei moldoveneşti l-a dat construirea căilor ferate. În 1867 a fost pusă în folosinţă calea ferată Razdelnaia - Tiraspol, în anii 1871-1872 ea a ajuns pînă la Chișinău, apoi Chișinău - Ungheni. În 1877 Rusia construieşte în cîteva luni calea ferată Bender-Reni-Galaţi. Către sfîrşitul veacului XIX căile ferate din Moldova de Est aveau o lungime de 801 verste. „Nu putem să ne mărginim cu expunerea numai a suferinţelor (...) mai ales a Basarabiei, care are multe trăsături cu totul specifice... Istoricul trecutului basarabean sub ruşi nici un moment nu trebuie să uite că Basarabia şi-a păstrat înfăţişarea sa deosebită etnic, social-politică şi juridică întotdeauna cu un aspect naţional..” (1940). În planul dezvoltării etno-demografice, social-economice Moldova de Est („Basarabia”) se deosebea categoric, se afla pe o treaptă mult superioară judeţelor rămase sub turci în Moldova de Vest. „Cei care vor să caute obiectivitatea” o pot găsi, punînd lucrurile bine cunoscute în lumină.