Promotor al Artei Monumentale
„Ştefan Vodă cel Bun multe războaie au bătut. Şi aşa se aude din oameni vechi şi bătrîni, că cîte războaie au bătut, atîtea biserici şi mănăstiri au făcut.” (Ion Neculce „O samă de cuvinte”). Monumentele de cultură moldoveneasca scrisă consemnează cu atenţie atît bătăliile din timpul domniei lui vodă Ştefan, cît şi evenimentele din viaţa şi activitatea bisericii, prezenţa mitropolitului la ceremonii însemnate, construirea unor biserici, împroprietărirea lor cu moşii, acordarea de privilegii ş.a.
Astfel, se conturează cele două preocupări majore ale lui Ştefan cel Mare: de a „sta de strajă la hotare” − apărarea neatîrnării statului şi a demnităţii supuşilor săi şi grija pentru credinţa supuşilor săi. Sprijinind răspîndirea învăţăturii Domnului, adîncind credinţa ortodoxă, Ştefan cel Mare întărea autoritatea domniei şi domnitorului − unsul lui Dumnezeu, vrerea şi poruncile căruia, mai ales cînd erau chemaţi la datoria sfînta − apărarea Moldovei, erau obligaţi să le îndeplinească. În perioada de restabilire a Moldovei, după 1457, de reîntregire teritorială (readucerea Chiliei şi a Hotinului) pînă la prima năvălire (pe vremea lui vodă Ştefan) a valahilor (muntenilor) împreunaţi cu turcii (1469), Ştefan al III-lea a „bătut trei războaie”: 1462, asediul nereuşit al Chiliei stăpînite de unguri; 1465 – readucerea în hotarele Moldovei a cetăţii Chilia şi în 1467 – zdrobirea năvălitorilor unguri la Baia.
În primii 12 ani de domnie pînă la sfîrşitul anului 1469, Ştefan cel Mare a demonstrat din plin calităţile sale de politician prevăzător, de administrator priceput, de mare gospodar, a readus ţării ce era a ei, a arătat cît se poate de convingător că va apără cu dîrzenie hotarele ţării sale, a schimbat structura şi atribuţiile dregătorilor statului, ale Cancelariei domneşti, creînd astfel condiţii de viaţă paşnică pentru supuşii săi.
Dar domnitorul n-a uitat şi de credinţă. ”Şi abia aproape după un deceniu de stăpînire şi afirmare a noii puteri pe tronul Moldovei, avea să deschidă Ştefan şirul actelor sale de cultură La 4.06.1466 punea temeliile primei sale ctitorii şi ale celei mai importante, ale mănăstirii Putna, care urma să se încheie în 1469”.
Grija pentru straja ţării
Ridicarea unor numeroase lăcaşe sfinte se desfăşura concomitent cu zidirea de noi cetăţi, reamenajarea celor existente.Cînd vine vorba de oraşele medievale, închipuirea ne conturează tipul urban vest-european de epocă, aşa cum îl cunoşteam din gravuri, din filme sau chiar în realitate, bunăoară Carcassonne (Franţa), ce-şi continuă viaţa citadină pînă astăzi: într-un spaţiu restrîns, zidurile de cetate ale căruia adăpostesc rînduri de case cu 2-3 etaje. Străzile, înguste, erau pe atunci şi loc de aruncare a gunoaielor, şi loc de scurgere a tot felul de deşeuri. Oraşul medieval moldovenesc, şi în plan arhitectonic, şi în plan de organizare al vieţii, prezintă un alt tip de structură urbană. Particularitatea principală: oraşul moldovenesc medieval nu avea ziduri de piatră de apărare. Singurul scut al localităţilor de tip urban erau şanţurile, întăriturile din pari ascuţiţi (palisade). Autorii străini, A. Bonfini de pildă, nota că la 1467 Baia era împrejmuită cu întărituri de lemn. Romanul avea gard din pari ascuţiţi şi şanţuri. Însă centrele mai importante ale ţării − cele politico-administrative şi de apărare aveau, totuşi, zone fortificate de ocrotire. De exemplu, la începutul secolului al XV-lea Suceava şi Romanul aveau în preajmă puternice cetăţi de piatră, în care orăşenii îşi găseau adăpost în timpuri de primejdie.
Astfel, sistemul de apărare strategică a Moldovei îl alcătuiau cele 9 cetăţi. Ştefan cel Mare a avut grijă ca acest sistem de apărare să fie bine îngrijit, fortificat şi administrat. Domnitorul a lărgit şi a înnoit posibilităţile de apărare ale Cetăţii Albe, precum şi ale cetăţilor Suceava, Neamţ. Pe malul stîng al Siretului, dinspre valahi (munteni), lîngă Roman, Ştefan Vodă a ridicat o nouă fortăreaţă de piatră − Cetatea Nouă. Spre toamna anului 1466 era zidită, căci în gramota domnească din 15.09.1466 este menţionat primul ei pîrcălab − Oanţă. Distrusă în 1467 de către unguri, Cetatea Nouă (Roman) a fost reconstruită în 1483, fiind întărită cu turnuri puternice, împrejmuită de un şanţ cu apă. În 1479 Ştefan cel Mare a înălţat (pe malul stîng al Gurii Chilia), dinspre valahi (munteni) cetatea Chilia. Evenimentul este consemnat şi în „Cronica moldo-germană”: „1479, luna iunie, ziua 22, voievodul (Ştefan) a început să ridice pereţi de piatră în jurul Chiliei şi a sfîrşit (această muncă) în acelaşi an cu 800 de pietrari şi 17.000 de lucrători”. La sfîrşitul anilor 60 ai secolului XV-lea a fost înălţată Citadela Orheiului Vechi, temelia căreia s-a păstrat pînă în zilele noastre. Într-o gramotă domnească din 1.04.1470 se menţionează pîrcălabul cetăţii Orheiul Vechi Radu Gangur.
Este semnificativ că Citadela Orheiului Vechi şi Cetatea Nouă (Roman) sînt asemănătoare pînă la detalii, ceea ce ne îngăduie să admitem că au fost ridicate de aceiaşi meşteri pietrari. Ştefan cel Mare a zidit şi Cetatea Soroca, fapt adeverit de hrisovul domnesc din 12.07.1499; în care este menţionat „Coste, pîrcălabul de Soroca”. Documentele atestă că Ştefan cel Mare numea pîrcălabi numai la cetăţile mari ale Moldovei: Hotin, Soroca, Neamţ, Chilia, Cetatea Albă, Cetatea Nouă (Roman), încredinţînd aceste dregătorii celor mai de nădejde apropiaţi ai săi. La 1482 vodă Ştefan numea pe Vîlcea şi Ivanco pîrcălabi ai cetăţii Crăciuna, pe Milcov, arătînd astfel o mare grijă pentru apărarea hotarului Moldovei dinspre valahi (munteni). Pe la 1476 s-a terminat construirea porţii mari a Cetăţii Albe, căreia i s-a adăugat (1479) un zid de incintă. Dintre realizările arhitecturii laice ale perioadei fac parte şi construirea (începînd cu 1486) a Palatului Domnesc la Hîrlău, căruia i s-a adăugat un paraclis în 1492. În afară de aceasta, Ştefan cel Mare a zidit, a refăcut Curţile domneşti de la Vaslui, Iaşi, Suceava, Piatra, Bacău.
Ctitor de lăcaşuri sfinte
Aflîndu-se, întreaga Ţară a Moldovei, la o treaptă de intensă dezvoltare a meşteşugurilor, fiind în creştere numărul pietrarilor, zidarilor, varnicerilor, teslarilor (lemnarilor), zugravilor ş.a., acumulîndu-se o bună experienţă a construirii unor obiecte laice (militare şi administrative), începînd cu anii '80 domnitorul purcede la înălţarea unor zidiri, prin care „şcoala moldovenească de arhitectură va păşi pe treapta ei de apogeu”. Se cere de subliniat în mod deosebit, ca la biserica din Milişeuti apare o boltire aparte − component arhitectonic, ce „nu-şi găseşte corespondent în bisericile moldoveneşti ale epocii lui Ştefan cel Mare şi în cele mai vechi... Ea se deosebeşte de sistemele caracteristice arhitecturii religioase gotice şi este străină celei de tradiţie bizantină... Sistemul de reazem de pe naosul bisericii Pătrăuţi constituie una din caracteristicele importante ale triconului moldovenesc din epoca de apogeu... Acestui sistem nu-i găsim precedent în epoca anterioara dar nu-i găsim analogie mai strînsă în întreaga arhitectura medievală”. Cu denumirea „bolta moldovenească” sistemul de bolţi moldoveneşti a devenit un element original al arhitecturii religioase medievale”.
De altfel, au remarcat specialişii în materie, şi „utilizarea sistematică a contraforţilor la bisericile de plan triconc constituie o inovaţie tipic moldovenească”. Astfel în arhitectura moldoveneasca, întîi de toate în bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, au apărut şi s-au statornicit inovaţii arhitecturale necunoscute ţărilor din preajmă”. În ultimul deceniu al veacului al XV-lea au fost zidite: bisericile Sf. Ioan din Vaslui (1490), Precista din Bacău (1491), Sf. Nicolai Domnesc din Iaşi (1491-1492), Sf. Gheorghe din Hîrlău 1492 , Sf. Nicolai din Dorohoi (1495), Sf. Nicolai din Popăuţ (1496), biserica mănăstirii Tazlău (1497). Ultimele locaşuri sfinte zidite în perioada domniei marelui domnitor au fost bisericile de la Borzeşti (1493-1494) Războieni (1496), Piatra (1497-1498). Biserica Sf. Paraschiva din Dolheşti este ctitorită de hatmanul Şendrea (1481). La 14 noiembrie 1497 Ştefan cel Mare asista la sfinţirea noii biserici înălţate la mănăstirea Neamţ, unde dezveleşte vestita pisanie. Locaşurile sfinte zidite în epoca lui Ştefan cel Mare, ctitorite de el, de alţi înalţi dregători, mari boieri sau feţe bisericeşti „reflectă nu numai importanţa, pe care marele domnitor o acordă vieţii religioase, ci şi raportul exact în care acesta înţelegea să pună biserica moldovenească faţă de domnie, valoarea artistica a locaşurilor în care se închina voievodul, curtea sa şi supuşii săi, exprima forţa spirituală a religiei, iar această forţă este pusă în slujba ţelurilor urmărite de domnie, după cum clădirile înseşi ale bisericilor se încadrează complexului de construcţii laice (cetăţi, curţi domneşti), ce exprimă puterea politica şi militară a suveranului ctitor”.
Constituirea şcolii de pictură moldoveneşti
Cele mai vechi monumente de pictură murală, ce s-au mai păstrat din epoca lui Ştefan cel Mare, sînt frescele bisericii, din Dolheşti şi ale bisericii din Lujeni (1452-1455). Nişa de vest de pe peretele sudic al pronaosului bisericii din Dolheşti este decorată cu 15 medalioane pe teme religioase. Friza de sub fereastră prezintă pe ctitori: portarul Sucevei Şendrea, pe soţia lui şi copiii lor. Întrucît Şendrea a murit în 1481 la Rîmnic în luptă cu muntenii, prezentarea lui alături de soţie şi copii arată că frescele de la Dolheşti au fost executate la o dată anterioară morţii sale. Frescele bisericii din Lujeni „prezintă asemănări stilistice cu restul picturii moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare şi, în special, cu cea de la Bălineşti, executată în 1493 de cel mai de seamă pictor moldovean din secolul al XV-lea − Gavriil Ieromonahul” (Sorin Ulеа). Ansambluri remarcabile de veche pictură moldovenească prezintă bisericile de la Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488) şi Milişeuţi (1497), distrusă de austrieci în primul război mondial. Specialiştii în domeniu au constatat că la bisericile mănăstirii Voroneţ şi Sf. Ilie reprezentările evangheliştilor sînt reproduceri fidele după prototipurile gravate de Gavriil Uric în Tetraevanghelul său din 1429, fapt ce ilustrează continuitatea de tradiţie a picturii moldoveneşti din secolul al XV-lea.
O particularitate esenţială a frescelor de la bisericile Sf. llie, Pătrăuţi şi Voroneţ este „prezenţa unor teme iconografice, care constituie prin conţinutul lor de idei, aluzii directe la problemele de mare actualitate politică ce preocupau societatea moldovenească” din secolul al XV-lea. Pe peretele de vest al pronaosului bisericii din Pătrăuţi este zugrăvit împăratul Constantin călare, îndrumînd Cavalcada de sfinţi militari în frunte cu sfinţii Gheorghe şi Dumitru. Înaintea împăratului se află arhanghelul Mihail, comandantul oştilor cereşti, arătînd lui Constantin o cruce albă apărută pe cer. Astfel e redată iconografic legenda „Vita Constantini” (Viaţa lui Constantin), pornit la luptă în apărarea creştinătăţii. Istoricul de artă Andre Grabar (Franţa) a explicat semnificaţia acestei compoziţii, nemaiîntîlnită în pictura celorlalte ţări ortodoxe („L'origine des facades peintes des eglises moldaves”, 1933). Pornind de la faptul că biserica din Pătrăuţi a fost dedicată de Ştefan cel Mare Sfintei Cruci, istoricul de artă pomenit observă că acest gest al voievodului creştin nu a fost întîmplător. „Nu era oare celebrul voievod apostolul luptei creştinătăţii împotriva turcilor necredincioşi, primul principe din Europa răsăriteană, care, după căderea Imperiului Bizantin, a vrut să transforme tradiţionalul război de apărare într-o expediţie creştină împotriva islamului?”.
Enumerînd încercările lui Ştefan Voievod de a uni puterile statelor vecine la luptă împotriva otomanilor, evocînd dezastrul militar (unul din cele mai ruşinoase din istoria Imperiului Otoman: biruinţa categorică a moldovenilor asupra turcilor împreunaţi cu valahii la 1475), A. Grabar constată: „În această biserică dedicată Sf. Cruci procesiunea sfinţilor taxiarhi (conducători de unităţi militare) sub semnul victoriei creştine capătă un sens alegoric evident. Aşa cum, odinioară împăratul Constantin a pornit împotriva păgînilor şi i-a zdrobit, tot aşa Ştefan cel Mare al Moldovei, un nou Constantin, va învinge pe duşmanul necredincios împotriva Crucii”.
Astfel de reprezentări ale Cavalcadei se vor mai întîlni în pictura murală moldovenească şi mai tîrziu, purtînd aceeaşi semnificaţie creştinească. Specialiştii au menţionat şi „calitatea excepţională a picturii”, bunăoară a bisericii de piatră construite (1492-1493) de Ioan Tăutul, mare logofăt al Ţării Moldovei, la Bălineşti. „La Bălineşti (...) se găsesc zugrăveli din cele mai de seamă ce le avem în ţară şi care prin frumuseţea figurilor şi eleganţa execuţiunii se pot clasa printre cele mai frumoase din răsăritul Europei". S-a constatat, de asemenea, că anumite particularităţi stilistice, caracteristice numai picturii din vremea lui Ştefan cel Mare, sînt proprii nu numai acestei forme de artă, ci întregului ansamblu de realizări în toate domeniile culturale ale epocii. „Simţul măsurii şi sintetismul limbajului plastic din pictura murală se observă şi în broderiile acelei epoci”. „Spiritul laconic” fără înzorzonări stufoase poate fi urmărit şi „în literatura vremii lui Ştefan cel Mare”.
„Redactate, după obiceiul de atunci, în limba slavă, cronicile acestei vremi sînt scrise într-un stil lapidar, de o sobrietate ce reflectă, în aceeaşi măsură, ca şi artele plastice, mentalitatea şi modul de a gîndi al unei epoci. Atît remarcabila unitate de principii decorative, stilistice şi iconografice, cît şi corespondenţele intime cu celelalte genuri de artă dovedesc că pictura din epoca lui Ştefan cel Mare nu reprezintă, aşa cum s-a afirmat deseori, suma unor influenţe din afară, ce s-ar fi încrucişat mecanic pe pămînt moldovenesc, ci dimpotrivă, un fenomen profund autentic, crescut organic din climatul artistic moldovenesc. Născută în secolul al XIII-lea şi ajunsă − aşa cum o dovedesc miniaturile Tetravanghelului din 1429 − la o remarcabilă înflorire încă din prima treime a veacului al XV-lea, această pictură ne apare, încă de la primele ansambluri murale ce ni s-au păstrat din vremea lui Ştefan cel Mare, ca o şcoală naţionala deplin constituită”− Şcoala naţională de pictură moldovenească.
„Dacă vom aminti faptul că în pictura vremii lui Ştefan cel Mare nu există nici o singură compoziţie cu caracter monastic, va deveni evident că artiştii acestei vremi au fost cu totul străini de idealurile evazioniste ale monahismului. Dimpotrivă, arta lor a reflectat cu limpezime tendinţele şi aspiraţiile fundamentale ale poporului moldovenesc din veacul al XV-lea, cristalizate in cele două principii politice călăuzitoare ale domniei lui Ştefan cel Mare: întărirea continuă a Statului Moldovenesc şi lupta împotriva turcilor pentru păstrarea independenţei. Atît prin implicaţiile de actualitate politică, cît şi prin caracterul autohton al esteticii sale, pictura moldovenească din a doua jumătate a secolului al XV-lea a constituit un fenomen de cultură reprezentativ nu pentru un grup social restrîns (monahi sau mari feudali), ci pentru cele mai largi pături ale poporului Moldovei, iată de ce, această pictură constituie, în adevăratul înţeles al cuvîntului, o şcoală naţională” − Şcoala naţională de pictură moldovenească. Aptitudinile meşterilor zidari şi zugravilor moldoveni de a înţelege că arhitectura şi pictura, cu toate că sînt doua forme deosebite ale artei, pot şi trebuie să se înrîureasca şi să se completeze, realizînd ansambluri artistice integre, „constituie o trăsătură fundamentală a esteticii pictorilor moldoveni din perioada clasică: secolele XV şi XVI. Din acest punct de vedere pictura moldovenească oferă unul din exemplele cele mai remarcabile din istoria artei medievale”. Aserţiunea este într-o şi mai mare măsură valabilă pentru pictura exterioara moldovenească, care va înregistra realizări inegalabile în veacul al XVI-lea.
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1653
- Populația:
- 1334 locuitori
Onişcani este un sat şi comună din raionul Călăraşi. Din componenţa comunei fac parte localităţile Sverida și Onişcani. Localitatea se află la distanța de 32 km de orașul Călărași și la 81 km de Chișinău. La recensămîntul din anul 2004, populaţia satului constituia 1334 de oameni.Satul Onișcani a fost menționat documentar în anul 1653.