Peninsula Apenină, numită de greci Italia, împarte bazinul mediteranean în două, formînd o punte între Europa şi Africa. La vest ea este mărginită de Munţii Alpi, iar Munţii Apenini străbat peninsula de la nord la sud. Ţărmul de est al Italiei este scăldat de Marea Adriatică, iar cel de vest de Marea Tireniană. Clima blîndă a favorizat dezvoltarea agriculturii şi creşterea vitelor. În dezvoltarea sa, statul roman a evoluat de la oraşul-stat la republică şi apoi la imperiu.

I. Epoca regală (753 î.Hr.–510 î.Hr.).Tradiţia fixează întemeierea oraşului Roma în anul 753 î.Hr. de către Romulus. Nucleul oraşului-stat l-au constituit cîteva sate locuite de latini (din regiunea Latium) şi sabini. După legendă, la începuturile sale Roma a fost guvernată de şapte regi. Latinului Romulus i-a urmat Numa Pompilius, sabin de origine, pentru ca mai tîrziu să le urmeze trei suverani etrusci. În această perioadă conducerea aparţine regelui a cărui putere este limitată de autoritatea senatului şi de adunarea poporului, patricienii şi plebeii care formau poporul roman (populus romanus).

II. Epoca Republicii (510 î. Hr. – 27 î.Hr.). În anul 510 î.Hr., în urma unei răscoale a plebeilor împotriva abuzurilor regalităţii, a fost instaurată o nouă formă de guvernare – Republica. Se cristalizează organele republicane ale puterii de stat: magistraturile, adunările populare şi senatul. Aceasta este epoca de maximă expansiune teritorială a Romei. Către secolul al III-lea î.Hr. este cucerită întreaga Italie, apoi litoralul Mării Mediterane, transformînd-o într-un lac roman. În urma războaielor de cucerire, romanii ocupă cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, sudul Galliei, Peninsula Balcanică, partea de vest a Asiei Mici. Această expansiune a determinat contactul romanilor cu alte civilizaţii, fapt care a influenţat modul lor de viaţă. Transformările rapide în societatea romană au dus în final la schimbarea formei de guvernămînt. Republica a intrat în criză, iar după o perioadă de războaie civile s-a instaurat dictatura militară prin Iulius Caesar, care a menţinut magistraturile republicane, dar pe cele mai importante le deţinea personal. În urma unei conspiraţii a nobilimii senatoriale, Caesar a fost asasinat în anul 44 î.Hr.

Urmează o perioadă de războaie civile. Acestea se încheie cu victoria lui Octavian Augustus, care şi-a luat titlul de împărat în anul 27 î.Hr., deschizînd o nouă filă în istoria Romei.

III. Epoca imperială (27 î.Hr.– 476 d.Hr.). Aceasta se împarte la rîndul ei în epoca principatului (27 î.Hr. –284 d.Hr.) şi cea a dominatului (284–476). Augustus s-a proclamat princeps, astfel încît primele trei secole ale imperiului au căpătat denumirea de principat. Puterea autoritară a împăratului coexista cu respectarea formală a principiilor republicane, magistraţii fiind responsabili în faţa împăratului.
Epoca dominatului s-a caracterizat prin concentrarea întregii puteri în mîinile împăratului, în condiţiile asaltului general asupra Imperiului din partea diferitor popoare şi ale crizei interne. În epoca imperială Roma a devenit cea mai mare putere din lume, extinzîndu-şi autoritatea pe trei continente, din Insulele Britanice pînă în India.