Aşezarea găgăuzilor şi bulgarilor în Moldova
Spre deosebire de perioada premedievală şi medievală, mişcarea populaţiilor către sfîrşitul veacului al XVIII-lea în spaţiul Pruto-Nistrean, luase o direcţie inversă – din sud-vest, din Valahia, din ţările balcanice cotropite de otomani spre est şi nord-est. Asuprirea economică de către otomani, răzmeriţele religioase − prigonirea celor de credinţă ortodoxă au constrîns mulţi bulgari şi găgăuzi să-şi părăsească baştina şi să se strămute pe alte tărîmuri, inclusiv în Moldova.
Propaganda pravoslavnică rusească, campaniile ruseşti victorioase, biruinţele răsunătoare asupra otomanilor obţinute de armatele ruse în Moldova şi Valahia în anii 1739, 1768-1774, 1787-1791 au stimulat procesele de strămutare a bulgarilor, găgăuzilor, sîrbilor şi macedonenilor în „noile regiuni obţinute” în interfluviul Prut-Nistru şi în stînga Nistrului. La 1751 ambasadorul rus la Viena contele A. Bestujev-Riumin a trimis împărătesei o „Cerere a popoarelor pravoslavnice” − din partea sîrbilor, macedonenilor, bulgarilor şi volohilor, − „de a fi primiţi în veşnica supuşenie a Rusiei”. Aprobînd această rugăminte, împărăteasa Elizaveta Petrovna în acelaşi an a semnat un decret, prin care se îngăduia strămutarea în Rusia a popoarelor balcanice „de rit grecesc”.
Strămutarea găgăuzilor şi bulgarilor în Moldova Pruto-Nistreană s-a produs în trei etape:
1. Veacul al XVI-lea − prima jumătate a veacului al XVIII-lea;
2. Jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea începutul veacului al XIX-lea;
3. Anii 1819-1857.
Potrivit mărturiilor istorice bulgăreşti, satul Ceadîr (astăzi Ceadîr-Lunga) a fost colonizat în 1589. În acea perioadă zona respectivă era sub stăpînirea tătarilor nogai. Satul Tomai (astăzi Tomai) a fost colonizat de găgăuzii, veniţi din Dobrogea de Nord. Mai tîrziu, în 1819, găgăuzii din Tomai (raionul Leova) s-au mutat în satul Tomai din raionul Ceadîr-Lunga.
Din păcate, mişcările populaţiei în perimetrul Bugeacului pînă în 1812 sînt anevoios de urmărit, regiunea dată fiind lăsată de otomani la cheremul tătarilor. Preotul D. G. Ceakir a stabilit, că strămoşii săi cu tot sălaşul lor în 1790 s-au aşezat cu traiul în localitatea Ceadîr (în raionul Leova astăzi), precizînd, că pînă la venirea lor, aici au trăit bulgari de credinţă pravoslavnică, cunoscuţi cu numele de „găgăuzi”. Interesul mereu crescînd al Rusiei în direcţia Balcanilor, manifestat prin războaiele ruso-turce, decretele imperiale din 1751-1752, manifestul din 1763, au stimulat tendinţele de imigrare ale popoarelor creștine subjugate din Balcani. În 1732 un grup de găgăuzi de la sud de Dunăre s-a strămutat în localitatea Vulcăneşti (astăzi oraşul Vulcăneşti). Mai tîrziu, în 1806, tot aici au venit încă 289 de familii (1860 de persoane) din Balcik (Bulgaria). Ca şi cei veniţi mai înainte, aceştia trăiau printre tătarii-nohai.
După cum menţionează cercetătorii acestor procese, I. Grec şi N. Cervencov, la începutul secolului al XIX-lea bulgarii şi găgăuzii – originari de la sud de Dunăre – s-au stabilit în oraşele din Bugeac, Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă), Bender. Către anul 1806 în Bugeac locuiau de acum mai bine de 8000 de colonişti. Strămutarea masivă a bulgarilor şi găgăuzilor pe pămînturile dintre Prut şi Nistru a avut loc în vremea Războiului ruso-turc din 1806-1812, după eliberarea
Moldovei de Est de sub dominaţia otomană. În urma acestor evenimente cruciale, în raioanele de miazăzi ale Moldovei dintre Prut şi Nistru s-au stabilit circa 27 000 de bulgari şi găgăuzi din sudul Dunării. La început aceştia se aşezau cu traiul în oraşe şi în rarele localităţi tătăreşti. Dar în scurt timp ei s-au stabilit pe pămînturile „cazone” (de stat), valorificîndu-le şi întemeind noi localităţi. În această perioadă au apărut aşezările: Karagaci, Cubei, Enichioi, Tabaki, Ceadîr-Lunga, Comrat, Satalîk- Hadji ş. a.
O altă strămutare masivă de la sud de Dunăre a avut loc după Războiul ruso-turc din 1828-1829. Potrivit prevederilor Păcii de la Adrianopol (1829), creștinii din sudul Dunării se puteau strămuta în Moldova, Valahia şi în Imperiul rus, întîi de toate în Moldova de Est (Basarabia). În acea perioadă s-au mutat vreo 25 000 de imigranţi care au întemeiat localităţi Tvardiţa, Kiriutnea, Veisal, Glavan, Ciumlechioi, Diulmen, Kamcik, Valea Perjei, Başcalia ş.a. Stimulînd strămutarea în masă a imigranţilor sud-dunăreni de credinţă otodoxă în hotarele sale, Rusia năzuia să accelereze valorificarea „pămînturilor noi”, dat fiind că după deportarea tătarilor-nogai în Crimeea (1807), raioanele de miazăzi ale Moldovei dintre Prut şi Nistru au rămas, de fapt, fără populaţie, iar pămînturile nelucrate.
Cînd s-a hotărît problema cu privire la orînduirea administrativ-teritorială a bulgarilor şi găgăuzilor în Basarabia guvernul rus s-a văzut nevoit să includă în componenţa „Aşezămîntului bulgarilor din Basarabia” şi satele cu populaţie preponderent moldovenească: Colibaş, Brînza, Văleni, Frecăţei, Barta, Împuţita, Giurgiuleşti etc. Asupra acestor sate moldoveneşti se răsfrîngeau toate drepturile şi privilegiile, prevăzute pentru coloniştii găgăuzi şi bulgari.
Către sfîrşitul veacului al XIX-lea în ţinut locuiau vreo 60 000 de bulgari şi găgăuzi. În localităţile supuse „Aşezămîntului bulgăresc”, aceştia alcătuiau vreo 82%, iar moldovenii − vreo 14%. Coloniştii bulgari şi găgăuzi au avut posibilitatea să desfăşoare o activitate economică înviorată, de dezvoltare culturală, de înfiripare a unor legături strînse cu moldovenii, ruşii şi ucrainenii. Potrivit decretului imperial „Cu privire la strămutarea în Basarabia a bulgarilor şi a altor colonişti de peste Dunăre” din 29.12.1819, familiile celor strămutaţi trebuiau să fie înzestrate cu pămînt – pînă la 60 de desetine, să fie eliberate de impozite şi de alte prestaţii, de serviciul militar timp de 50 de ani. Dar nu toate coloniile dispuneau de atîtea pămînturi. În 1862 în coloniile bulgăreşti şi găgăuzeşti aveau loturi de pămînt numai 4906 familii, iar 6219 familii tinere rămîneau fără pămînt. Fără îndoială, coloniştii bulgari şi găgăuzi au contribuit la dezvoltarea raioanelor de sud din ţinut. Ei au valorificat pămînturile părăsite din Bugeac, în ritm susţinut au dezvoltat agricultura, vităritul, legumăritul şi pomicultura. Către mijlocul veacului al XIX-lea ei aveau 30 000 de cai, peste 100 000 de vite mari cornute, circa 800 000 de oi, 7 500 de livezi ţărăneşti, peste 5 000 de vii. Şeful „Comisiei speciale pentru ajutorarea coloniştilor de peste Dunăre” A. Iuşnevskii menţiona că datorită mîinilor harnice ale coloniştilor găgăuzi şi bulgari „stepele din Bugeac, pînă atunci sălbăticite (după ce de acolo au plecat moldovenii, odată u transformarea Bugeacului în raia turcească (1538), au depăşit cu roada lor alte pămînturi din ţinut”.
Găgăuzii şi bulgarii au contribuit nu numai la înflorirea economică a regiunii. Împreună cu moldovenii, ucrainenii şi ruşii şi alte naţionalităţi din ţinut, ei au participat activ la toate evenimentele social-politice.
Trăind în Moldova, găgăuzii şi bulgarii au contribuit activ la dezvoltarea economiei, ştiinţei şi culturii ţinutului, devenind parte componentă a unei noi comunităţi etno-politice − poporul Moldovei.
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1443
- Populația:
- 346 locuitori
Horodca este un sat din cadrul comunei Drăguşenii Noi, raionul Hînceşti. Localitatea se află la distanța de 34 km de orașul Hîncești și la 45 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 346 de oameni. Satul Horodca a fost menționat documentar în anul 1443.