Războiul ruso-turc 1806-1812. Împrejurările politice, presiunile diplomatice din partea Rusiei au constrîns Poarta Otomană să emită în 1802 un hatişerif (decret) de privilegii Moldovei, confirmînd prevederile firmanelor (ordinelor sultanului) din 1774, 1783, 1791, prin care se stabileau obligaţiunile materiale faţă de Poartă: se fixa termenul de 7 ani al domniilor; domnii puteau fi maziliţi înainte de termen doar cu acordul ambelor curţi. Însă atare măsuri erau departe de realizarea aspiraţiilor şi scopului obiectiv al moldovenilor - eliberarea de sub jugul otoman, ţel care corespundea intereselor subiective ale Rusiei: înrădăcinarea sa în Balcani, la Dunăre.

Premisele unui nou conflict militar ruso-turc erau evidente. La 29 noiembrie 1806 armatele ruseşti pătrund în Moldova, intră în Iaşi. La 24 decembrie Poarta declară război Rusiei.

În 1807 Poarta Otomană şi Rusia semnează Armistiţiul de la Slobozia (Valahia), dar în 1809 ostilităţile reîncep... Un an înainte, la 30.09.1808, Rusia şi Franţa au discutat la Erfurt o convenţie secretă, prin care Napoleon I şi-a dat acordul ca Moldova să fie inclusă în Imperiul Rusesc. Rusia, la rîndul ei, recunoştea suzeranitatea Franţei asupra Spaniei. În primăvara anului 1811 comandant al oştilor ruseşti la Dunăre a fost numit M.I. Cutuzov. În urma unei operaţii curajoase, armatele ruseşti obţin o izbîndă definitivă (14.10-18.11.1811) la Ruşciuc.

Negocierile de pace au debutat la 19 octombrie 1811, desfăşurîndu-se întîi la Giurgiu, apoi la Bucureşti. Rusia solicita cedarea ambelor principate, Moldova și Valahia, pe care le administra la acel moment. Cum niciuna dintre cele două puteri nu renunţa la punctul său de vedere, începerea tratativelor de pace se făcea într-o atmosferă destul de pesimistă.

Din noiembrie 1811, ambasadorul Franţei la Constantinopol, La Tour-Maubourg, îndemna pe turci să reziste pînă la viitoarea campanie franceză împotriva Rusiei. Dar turcii, ajutaţi şi de dărnicia în aur a negociatorilor ruşi, începeau să cedeze. În noiembrie 1811 ei acceptau deja ca teritoriul dintre Prut şi Nistru să fie încorporat Rusiei, cu excepţia zonei sudice care cuprindea Cetatea Albă, Ismail şi Chilia. Dar în martie 1812 era cedată şi Cetatea Albă, iar luna următoare şi celelalte două cetăţi.

Dinamica negococierilor ruso-turce, precum și implicare diferitor forțe externe, este reflectată și în corespondența ambasadorului american Adams de la Petersburg. Astfel, la 21 martie 1811, el menționa: „Îndărătnicia Divanului turc de a negocia (cu Rusia) este pusă pe seama influenţei Franţei, al cărei însărcinat cu afaceri spune că i-a convins (pe turci) să nu consimtă la cedarea Moldovei şi Valahiei, care au fost deja declarate ca fiind încorporate Imperiului rus”. La 22 iunie 1811 el arăta că încă „este aşteptată o pace cu Turcia” şi că „spre a o obţine, circulă zvonul că Rusia şi-a propus să părăsească cele două provincii pe care le încorporase deja imperiului şi să se lase ca acestea să fie guvernate de principi independenţi faţă de ea şi de Poartă.”  În sfîrşit, la 13 iulie acelaşi an, Adams remarca chiar sensibila sporire a pretenţiilor turceşti: „Se spune că proporţional cu via dorinţă a Rusiei de a încheia pace, turcii îşi ridică pretenţiile pînă acolo, încît în loc să cedeze, au ajuns chiar să reclame despăgubiri (băneşti) pentru ei înşişi. Cert este însă că, de dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic din ceea ce a acaparat.”

Căci pe lîngă Franţa, şi Austria şi Prusia, rivalele Rusiei în zonă, încurajau Poarta să nu cedeze şi făceau ele propuneri Rusiei. Astfel, la 30 aprilie 1811, ambasadorul austriac la Petersburg sugera ţarului „mulţumirea cu frontiera Prutului, în locul celei a Dunării, pentru a obţinea pacea.” Ţarul însă mai dorea expansiunea cel puţin pînă la Siret. În corespondenţa sa cu prinţul Adam Czartoryski, el „oferea” Austriei Valahia şi fîşia din Moldova dintre Carpaţi şi Siret, Rusia urmînd să primească Galiţia de la Austria şi să ocupe Moldova dintre Siret şi Nistru.

Turcii însă erau neînduplecaţi. Abia la 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă pînă la vărsarea lui în Dunăre.” În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea ruso-turcă se încheie şi ea cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfîşierea în două a Principatului Moldovei:

„Articolul IV: Prutul, de unde acest rîu pătrunde în Moldova, pînă la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stîng al acestui fluviu pînă la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pămînturile din stînga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din rîul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii.”

În conformitate cu tratatul de pace de la Bucureşti acest tratat, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus o parte din teritoriul Moldovei: ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cîrligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul, în total 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate. Astfel Țara Moldovei a fost divizată în Moldova de Vest și Moldova de Est cea din urmă fiind numită de autoritățile ruse – Basarabia.

Consecințele tratatului de pace de la București. Cronicarul Manolache Drăghici (1801-1887), în lucrarea sa „Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani. Pînă în zilele noastre” (Iaşi, 1857), redă destul de sugestiv momentul dramatic al răşluirii Moldovei: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei de tratat, ce trebuia fieştecare să trăiască unde era să rămînă desăvîrşit, ceasurile acele au fost de plîngeri un timp de neuitat; pentru că poporul cu cîrdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergînd şi venind de prin sate şi de prin tîrguri săptămîni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună în vremea aceea cînd se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna.”

Acelaşi Manolache Drăghici relata sentimentele populaţiei în anii următori scindării Moldovei: „Cu toate acestea, locuitorii moldoveni multă vreme au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptînd dintr-o zi într-alta înapoierea pămîntului luat de către ruşi şi întregimea hotarului ţării, precum au fost dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănia.”

Anul 1812 a fost un an de cotitură în istoria Moldovei. Prin tratatul de pace de la București s-a produs o ruptură tragică, trupul Țării Moldovei a fost sfîșiat în două bucăți, iar destinul ei a fost deturnat.

La 1812, ca urmare a tratatului de pace de la București care a pus punct în războiul ruso-turc din 1806-1812, teritoriul dintre Nistru și Prut a intrat sub auspiciile Imperiului Rus, care prin extinderea sa teritorială spre est reușește să-și consolideze poziția în această zonă a Europei de Sud-Est, iar teritoriul proaspăt anexat este privit și ca un cap de pod pentru înaintarea ulterioară în Balcani.

Odată dezmembrată Moldova, soarta părții ei răsăritene a fost determinată de aspirațiile, prioritățile și interesele geostrategice ale Imperiului Rus. De aici înainte în această parte a Moldovei evenimentele se aliniază logicii și rațiunii Imperiului Rus.

Scindarea Moldovei la 1812 a fost una ilegală, deoarece ţara Moldovei nu era o provincie turcească, ci un stat aflat în relaţii de suzeranitate cu Imperiul Otoman. Astfel a continuat procesul de destrămare a Moldovei început în 1775, cînd Bucovina, parte din statul Moldovenesc, este anexată de Austria.

La acest proces au luat parte, alături de Rusia, Turcia, Franța, Austro-Ungaria, Marea Britanie și Prusia. Deşi destrămarea Moldovei s-a produs nici un stat european şi nici o forţă politică internă din Moldova nu au protestat, fapt care ne permite să presupunem că la 1812 Moldovа a căzut pradă unui mare complot a forţelor interne şi externe.

În acele timpuri moldovenii nu au putut singuri să-şi determine destinul. Eminescu, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie: „А nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperînd nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”.

Cu toate acestea, evenimentul de la 1812 este adesea tratat unilateral, doar ca anexiune a spațiului Pruto-Nistrean de către Imperiul Rus. Însă este dată uitării, voit sau nu, o altă dimensiune a acestui eveniment istoric și anume eliberarea de suzeranitatea otomană, care timp de secole a apăsat asupra Moldovei. Unii istorici tind să minimalizeze importanța acestui factor, afirmînd că suzeranitatea otomană devenise una pur formală, incomparabilă cu cea din secolele anterioare. Nu putem fi de acord cu acestă afirmație, căci dacă suzeranitatea otomană era una formală, de ce România (stat apărut în urma unirii Moldovei de Vest cu Valahia) reușește să-și proclame independența față de Imperiul Otoman abia ca urmare a războiului ruso-turc din 1877 -1878, după sîngeroase lupte și mari sacrificii?

Nu trebuie uitat faptul că Imperiul Rus avea la acea dată imaginea unui stat eliberator al popoarelor din Balcani de dominația otomană seculară. Sîrbii, croații, grecii, bulgarii, valahii, moldovenii vedeau în ruși salvarea de apăsătoarea suzeranitate otomană, care cu timpul luase forme din ce în ce mai sofisticate.

Odată incorporată partea de est a Moldovei la Imperiul Rus procesele politice, social-economice, administrative, religioase și culturale din regiune au evoluat sub impactul noilor realități. Totuși noua stăpînire nu a procedat la demontarea imediată și radicală a structurilor administrative existente în Moldova de Est, nu a atentat la privilegiile boierimii, nu a afectat starea altor pături sociale.

Imediat după alipirea Moldovei de Est i s-a rezervat rolul de momeală pentru creștinătatea din sud-estul Europei. Guvernul rus a dorit să demonstreze balcanicilor un model de absolutism luminat, cu veleități liberale, care oferă popoarelor posibilitatea de dezvoltare și prosperare. S-a aplicat tactica pașilor mărunți, introducerea treptată a sistemului fiscal rusesc, a practicilor judecătorești, eliberarea localnicilor de serviciul militar obligatoriu (pînă în 1874). După 1812 pentru a evita tensiunile sociale, noile autorități au instituit în Basarabia structuri administrative provizorii care aveau multe afinități cu cele ale Moldovei. Moldova de est capătă statut de gubernie abia în deceniul opt al secolului al XIX-lea, fiind necesară o perioadă de tranzițiе de 60 de ani de la vechea organizare administrativă la cea rusă.

În contextul celor expuse mai sus ținem să menționăm că istoria trebuie percepută în toată complexitatea ei, fără a o simplifica şi făra a căuta azi duşmani în baza unor fapte istorice, care adesea nu sînt interpretate în mod obiectiv. În acest sens, ar trebui să ținem minte că:

•  Datorită victoriei Rusiei asupra Turciei, Valahia  şi Moldova au primit mult mai multă independenţă, în 1832 au fost adoptate Regulamentele Organice (acte constituţionale ele principatelor), elaborate de către guvernatorul  rus în aceste ţări, s-a dezvoltat substanţial economia, sistemul educațional, au fost înfiinţate miliţiile  populare, au fost înființate  Parlamentele, s-au amplificat toate atributele statalităţii.
•  Venirea rușilor a fost dorită și aşteptată de populaţie. Mai mult decît atît, țarul a fost vizitat în mod repetat de delegaţii din Moldova şi Valahia, cu cereri de a-i elibera de turci. Anume eliberarea principatelor ortodoxe de  musulmani a fost obiectivul principal al campaniei militare a Rusiei.
•  Nu trebuie uitat faptul că sudul Basarabiei, străvechi pămînt moldovenesc, în anul 1812 deja de  cîteva sute de ani nu era controlat de Moldova, fiind raia turcească.
•  Totodată, menționăm că în acea epocă o importanță determinantă pentru autoidentificare o avea apartenența religioasă a persoanelor, mai puțin apartenența etnică sau statală. Acesta este specificul epocii, specific pe care nu putem să îl ignorăm din perspectiva contemporană.
•  Ocupînd Principatele, Rusia era gata să redea şi Moldovei și Valahiei  libertate deplină. Acest lucru a fost împiedicat de alte state, care nu erau cointeresate de întărirea pozițiilor Rusiei și a ortodoxiei în regiune.
•  Acest lucru nu l-au dorit turcii, susţinuți de către Franţa şi Autsro-Ungaria.
•  Cîştigînd războiul, eliberînd complet partea Basarabiei ocupată de turci (la sud de linia Leova - Bender) Rusia nu putea rămîne cu nimic.
•  Astfel, vina pentru sfîșierea Moldovei nu poate fi atribuită doar Rusiei.  De acest lucru în egală măsură sînt culpabile Franţa, Turcia şi Austro-Ungaria.
•  Dacă e să ne referim la interesele populaţiei, nivelul de viaţă, de dezvoltare economică în partea stîngă şi dreaptă a rîului, apoi populaţia din Basarabia întotdeauna a trăit mai bine decît pe malul drept al Prutului.
•  În cele din urmă, probabil, ca urmare a Tratatului de la Bucureşti naţiunea moldovenească s-a păstrat, iar statalitatea moldovenească a renăscut din nou, în noile condiţii istorice, oferind șansa de a reveni la rădăcinile străvechi întregului popor român.