Ocupînd Chişinăul, generalul E. Broşteanu a declarat oraşul în stare de asediu (adică a anulat toate drepturile şi libertăţile cetăţenilor), a introdus restricţii de circulaţie. Totodată dînsul jura public: „măsurile noastre nu vor fi măsuri de asuprire, dimpotrivă, ele sînt şi vor fi însufleţite de principiile de libertate, de frăţie, de egalitate”. Generalul român C. Prezan de asemenea se jura: „Vă declar sus şi tare că (...) oastea română nu va obijdui pe nici un locuitor din Republica Moldovenească oricare ar fi neamul şi credinţa lui”. E. Broşteanu: „Am venit să vă ajutăm la întemeierea drepturilor şi slobozănilor voastre”. Acestea erau vorbele, acestea erau aparenţele. Să vedem care era realitatea.

În 1918, ca şi astăzi, în Republica Moldova cea mai numeroasă şi deci cea mai puternică pătură socială erau ţăranii, „talpa ţării”. Lor însă li s-au rezervat numai 30 de locuri în Sfatul Ţării, care, pînă la 22.01.1918 au rămas vacante. Sfatul Ţării, guvernul său au fost formate fără participarea celei mai numeroase forţe sociale. Republica Democratică Moldovenească a fost proclamată la 2.12.1917 fără votul lor. Spre deosebire de zilele noastre, în 1918 agricultorii, ţăranii Moldovei erau nu numai cea mai numeroasă, dar şi cea mai bine organizată şi mai disciplinată forţă social-politică. Era în opoziţie cu ceea ce făcea Sfatul Ţării din a doua jumătate a lui decembrie 1917, deci duşman deschis al regimului românesc de ocupaţie. Vom demonstra această realitate, urmărind mărturiile documentare din acele zile tragice.