Pe la 1646 misionarul italian M. Bandini reproduce legenda moldovenească, potrivit căreia Molda, cîne de vînătoare, s-a înecat în rîu. Aproximativ în aceeaşi vreme încearcă să explice numele Moldova germanul I. Troster într-o carte despre Dacia, apărută în 1666. Indicînd că Moldova este locuită de o populaţie romanizată, reproduce informaţia culeasă de la alţi autori, cum că numele Moldavia vine de la lat. mollis, sugerînd că Moldavia înseamnă Molior Davia „partea cea mai plăcută a Daciei". În căutările sale I. Troster ajunge să afirme că toponimicul Moldova şi-ar putea găsi explicaţie în cuvîntul suedez Moln „nor”.

Mulţi autori s-au văzut preocupaţi de formantul - dava al termenului Moldova > Moldavia > si Moldava. Nu puţini dintre ei au fost captivaţi de formula lui Strabo, care în cartea a VII-a a geografiei sale scrie: „Dacos... quos alim Davos vocatos esse reor”. Însă epigonii au înţeles necorect această afirmaţie. După cum a stabilit E. Vîrtosu, geograful din antichitate presupunea, nu afirma, că dacii cîndva s-ar fi numit davi.

Apropierea sonoră, simpleţea explicării: Mollis Dacia — Mollis Davia - Moldavia au captivat mulţi autori medievali, care au preluat şi tirajat interpretarea greşită a presupunerii lui Strabo.

Pornind de la concepţia medievală, potrivit căreia latina ar fi mama tuturor limbilor, cu ajutorul căreia s-ar putea lămuri orice şi oricînd, istoricul A. Bonfini (Bonfinius) a fost primul care a dat o explicaţie latină denumirii Moldavia. Dînsul considera că „Davi enim et Daci iidem sunt”. În lucrarea sa „De situ Transilvaniae, Moldaviae et Transalpiniae” (1538) A. Verantius (Verancici) credea, că Davi e mai vechi decît Daci. Deşi n-a văzut ţinuturile est-carpatice, A. Verantius, presupunea că Moldavia „quasi Mollae Davorum”, în cazul că „Mollae” înseamnă „moară”, „Mollae Davorum” ar fi fiind „Morile Davilor”. „Ce va fi înţeles Verantius sub „morile davilor” este greu de spus”. Cercetînd topografia Ungariei (1718), geograful M. Bonbardus acceptă explicarea lui A. Bonfinius (Bonfini) „Mollis Dacia”, precizînd: „Moldavian quasi Mollem Daciam”. Pentru acest autor „Moldova s-a chemat Mollis Dacia fiindcă era bogată şi traiul în ea este mai uşor”. Diplomatul C. Hiltelbrandt, care a călătorit prin Moldova în anii 1656 ̶ 1658, ştia despre explicarea lui A. Bonfinius, dar modifică formula acestuia Mollis Dacia în Mollis Davia, chiar în Mollior Davia, „partea cea mai blîndă a Daciei”. Teodor Bălan conchide: „Hiltelbrandt este creatorul numelui Mollis Davia, transformat din Mollis Dacia lui A. Bonfinius”.

Într-o perioadă mai tîrzie şi unii autori francezi s-au pronunţat asupra denumirii „Mollis Davia”. Peyssonnel în 1765 publică la Paris o lucrare despre popoarele necunoscute, în care se referă la A. Bonfinius, inventatorul numelui „Mollis Davia”, deşi scriitorul italian discuta despre „Mollis Dacia”. Un alt francez, I. Vaillant pe la 1845 schimonoseşte şi mai mult „Mollis Davia”, prefăcîndu-1 în „Molles Dava”.

Părerile lui I. Troster, A. Bonfinius, C. Hiltelbrandt ş.a., preluate unul de la altul, avînd drept component iniţial Mollis, au dominat pînă în veacul al XIX-lea. Deşi nu sînt decît nişte ipoteze, uneori hazardate, ele circulă şi astăzi nu numai în manuale, ci şi în lucrări academice.

C. Negruzzi refuză provenienţa legendară (Moldova < rîul Moldova < Molda, cîine de vînătoare) din letopiseţul lui Gr. Ureche. Clasicul nostru scrie că „Moldova este un nume dat de romani, cărora, plăcîndu-le ţara, pentru frumuseţea ei, au numit-o „Mollis Dacia” sau „Mollis Davia”, iar rîul şi-a luat numele de la ţară”. Din păcate, C. Negruzzi, romanoman înfocat, n-a ştiut că nici un roman n-a călcat pe pămînturile moldovene.

B. P. Haşdeu, original ca de obicei, era sigur de faptul că Moldova (nume) ar fi o „foarte interesantă urmă a petrecerii goţilor în Moldova”. Dovadă a petrecerii: „Mulda este cuvîntul gotic, care înseamnă „praf”. Numele a fost dat întîi rîului, care a fost denumit: „apa cea prăfoasă”.

Cît ar fi de prăpăstioasă, explicaţia lui B. P. Haşdeu a fost preluată de A. Xenopol - dovadă a molimei referirilor/trimiterilor fără discernămînt, fără verificare, fără cugetare.

Părerea lui D. Cantemir despre numele Moldova este bine cunoscută: datorită prestigiului autorului părerea lui personală pare să obţină girul de adevăr definitiv. În „Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”, editat abia în 1901, D. Cantemir în cîteva locuri afirmă că Moldova este de origine dacică, pentru că multe cetăţi cuprind în denumirea lor componentul - dava; potrivit dînsului, de acum înainte aceste meleaguri s-ar fi numit Molisdavia, adică „Davia Moale”.
Informaţiile reproduse (numai o mică parte), corelate, confruntate cu realităţile concrete, demonstrează că ipotezele autorilor n-au rezistat probelor timpului.