Situată în bazinul răsăritean al Mării Mediterane, Grecia este înconjurată de circa 2000 de insule şi brăzdată de munţi. Peninsula şi insulele sînt sărace în zăcăminte minerale. Rîurile sînt tumultuoase, iar cîmpiile nu ocupă spaţii mari. Clima uscată şi aridă nu permite decît cultivarea plantelor care suportă seceta. Aşezarea geografică i-a asigurat Greciei condiţii favorabile pentru dezvoltarea comerţului, vieţii portuare şi navigaţiei.

Civilizaţia greacă antică a cunoscut mai multe etape în evoluţia sa:

I. Epoca minoică (3000 –1200 î.Hr.). O civilizaţie originală s-a format pe insula Creta către începutul mileniului al III-lea î.Hr. – civilizaţia minoică – de la care s-au păstrat palatele din Cnossos, Phaistos, Mallia.  

II. Epoca creto-miceniană (1600 –1100 î.Hr.). Este etapa etnogenezei grecilor. Către mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. indo-europenii pătrund în valuri succesive în sudul Peninsulei Balcanice. Primul val l-au constituit aheenii, eolienii şi ionienii. Pe parcursul secolelor XIX–XIV î.Hr. ei se instalează pe ambele maluri ale Mării Egee şi în numeroasele insule din zonă, inclusiv pe insulele Rhodos, Creta, Cipru. Aceste populații practicau agricultura şi creşterea animalelor şi utilizau bronzul. Al doilea val de migratori îl reprezintă dorienii, o populaţie războinică, dotată cu arme de fier, care le-au înlesnit cucerirea rapidă a Greciei, împingîndu-i pe aheeni către coastele Asiei Mici şi insulele Mării Egee. Migraţia dorienilor pecetluieşte sfîrşitul civilizaţiei miceniene. Din simbioza aheenilor şi dorienilor se va naşte ulterior poporul grec.

III. Epoca arhaică (secolele XI-VI î.Hr.). În această perioadă îşi fac apariţia şi se dezvoltă oraşele-state (polisurile) şi începe procesul colonizării, în urma căruia o mulţime de noi oraşe-state greceşti îşi fac apariţia în bazinul mediteranean (Italia de Sud, Sicilia) şi pe litoralul Mării Negre. Către anul 800 î.Hr. se constituie eposul homeric (Iliada şi Odiseea) care reprezintă momentul apariţiei limbii greceşti. Grecii au creat primul alfabet fonetic, în care fiecărui semn scris îi corespunde un sunet. Cu timpul alfabetul grecesc (24 de semne) se generalizează în întreg spaţiul grecesc.

IV. Epoca clasică (secolul al V-lea î.Hr.). Reprezintă apogeul civilizaţiei greceşti, secolul ei de aur. Ieşind victorioasă din războaiele greco-persane, Atena devine cea mai puternică şi strălucită cetate a Greciei. Atena cunoaşte apogeul înfloririi sale economice, politice şi culturale. Pericle, conducătorul atenian, devine simbolul gloriei ateniene, iar cercul format în jurul lui include figuri din cele mai reprezentative ale epocii – Sofocle, Herodot, Fidias, Anaxagoras etc.

V. Epoca elenistică (secolele IV î.Hr.–II î.Hr.). Este perioada hegemoniei macedonenilor, începută de Filip al II-lea şi continuată de fiul său Alexandru cel Mare care au cucerit nu doar lumea greacă, ci şi o mare parte din Orient, creînd unul dintre cele mai mari imperii ale antichităţii. Sub aspect cultural a fost epoca răspîndirii culturii şi civilizaţiei greceşti în afara graniţelor ei etnice. Limba greacă (koine) devine limba oficială în tot imperiul, dar şi limba culturii prin intermediul căreia valorile culturii elene au fost difuzate printre alte popoare. Elementul elen dobîndeşte un rol dominant atît în viaţa economică, cît şi în cea politică şi culturală. Tot atunci are loc asimilarea treptată a culturii greceşti de către romani.