Exista o singură situaţie: să se ceară ajutor străin. Republica Moldova se afla între două state: România şi Ucraina ambele umilite, încolţite de Germania, dar ambele nutrind interese specifice faţă de Republica Moldova. Din ultima decadă a lui decembrie 1917 şi pînă la 22.03.1918 mulţi fruntaşi ai vieţii publice au făcut numai politică externă fără ştirea şi încuviinţarea Sfatului Ţării.

„Sfatul directorilor într-o şedinţă secretă din 14.12.1917 a obţinut de la Sfatul Ţării un vot prin care era autorizat să procedeze cum va crede mai bine pentru a introduce ordinea... Dnii Inculeţ şi Erhan, prin D.Cricopol, erau în tratative secrete cu districtul militar Odesa, pentru a se aduce 2 divizii de cazaci - li se pregătise chiar o parte de material; operaţia n-a reuşit (...) şi din cauza intervenţiei la timp şi la locul cuvenit a elementelor (pro române) naţionale”.

Aşadar, guvernul Republicii Moldova trebuia să „introducă ordinea” pe căile şi mijloacele care „va crede mai bine”, dar ele trebuiau să fie pe placul „elementelor naţionale” pro române. Acest fapt este caracteristic pentru întreaga activitate politică a Sfatului Ţării. Pe de o parte, liderii Sfatului Ţării duceau tratative pentru a salva situaţia. Pe de alta „elementele naţionale pro române” din acelaşi Sfat al Ţării sabotau „la timp şi la locul cuvenit” aceste eforturi.

Alt exemplu edificator. În timp ce I.Inculeţ şi P.Erhan duceau tratative, în numele Sfatului Ţării cu districtul militar Odesa, „elementele naţionale” V.Cristi, „directorul de interne” şi I.Pelivan, „directorul pentru treburile internaţionale”, duceau tratative la Iaşi, fără ştirea Sfatului Ţării. Take Ionescu, lider politic român, va declara mai tîrziu că „la început ambii miniştri basarabeni, dnii Pelivan şi Cristi (...) au venit la noi după ajutor. Pelivan ne-a spus: „cînd vorbiţi cu mine, spuneţi totul, pentru că eu sînt pentru unire”. Cu Pelivan, unul la unul, eu vorbeam deschis, cînd eram mai mulţi, vorbeam atent...”. Cu toate acestea, veştile despre „votul secret al Sfatului Ţării”, despre tratativele dosite ale unor „elemente naţionale” la Iaşi au învolburat Chişinăul. La 20.12.1917 la Chișinău, în alte localităţi au fost răspîndite proclamaţii în care se demasca Sfatul Ţării, guvernul că „au vîndut Basarabia României, care va instala ţarismul românesc”. Printr-un comunicat oficial Sfatul directorilor (guvernul) a încercat să dezmintă aceste informaţii.

La 23.12.1917 a avut loc la Chișinău o şedinţă plenară comună a organizaţiilor pro bolşevice, ce a adoptat o rezoluţie, în care se „protesta categoric introducerea în ţinut a armatelor străine” şi se cerea:... „2...îndepărtarea din Sfatul Ţării a elementelor nedemocratice reacţionare; 3. Lichidarea diplomaţiei secrete a Sfatului Ţării; 4. Convocarea cît mai grabnică a Constituantei...” (Свободная Бессарабия 29.12.1917).

Cerinţele enumerate păreau a fi motivate, căci, P.Erhan, preşedintele guvernului Republicii Moldoveneşti, cu o faţă dezminte oficial ştirile despre introducerea armatelor romane. Cu altă faţă, P.Erhan, V.Cristi şi I.Pelivan expediază o telegramă ministrului de război al României Iancovescu, rugînd „să trimită la dispoziţia Sfatului Ţării regimentul de prizonieri transilvăneni” (din Kiev). De acum la 20.12.1917, la iniţiativa lui P.Erhan, Sfatul Ţării hotărîse: „A ruga comandantul suprem al Frontului român generalul Şcerbacev să disloce în regiunea Chişinăului divizia XIV de infanterie...”.

La 28.12.1917 la Chișinău şi-a început activitatea secţia de front (фронтотдел) a Rumcerodului, ce s-a implicat energic în procesele care evoluau în republică. În şedinţa din 26.12.1917 a Sfatului Ţării s-a discutat cui să i se trimită telegramă de ajutor militar. Reprezentanţii PNM doreau numai armate româneşti. Totuşi s-a hotărît să fie trimisă telegramă generalului D.Şcerbacev, „reprezentantului oficial al Cartierului rus”. Cinci miniştri de orientare pro română (jumătate din guvern) şi-au dat demisia, declarîndu-şi dezacordul cu politica şovăitoare a prim-ministrului în această problemă. Demisia nu a fost acceptată.

Evenimentele, dovezile documentare demonstrează că Sfatul Ţării, guvernul în cuvîntări declarau că „sînt pentru cea mai strînsă unire cu Rusia; separatism (de Rusia) nu există; nu poate fi vorba de chemarea armatelor străine, căci ar fi o trădare...” (I.Inculeţ). În realitate, pe la spate, munceau vîrtos pentru „chemarea armatelor române”. Bolşevicii, puterea reală în Chișinău, în majoritate soldaţi străini, pledau pentru Rusia, pentru păstrarea Federaţiei Ruse. O parte din Sfatul Ţării, din Sfatul directorilor (guvernul) pleda pentru România.

Dar nici o parte − filorusă, nici alta – filoromână n-a întrebat populaţia: ce crede ea despre acest tîrg politic. Nici Sfatul Ţării care era vremelnic şi nu avea împuterniciri pentru a hotărî soarta populaţiei şi a Republicii, nici organizaţiile pro bolşevice, străine, prin componenţa etnică, provizorii pe acest teritoriu, nu s-au interesat: cum îşi văd viitorul trăitorii dintre Prut şi Nistru?