Multe organizaţii nu-şi desemnaseră delegaţii (de alegeri nici nu putea fi vorba!), altele nici n-au fost înştiinţate. Cea mai numeroasă, cea mai disciplinată, cea mai bine structurată organizaţie, căreia i-au fost repartizate doar 30 de locuri - a ţăranilor urma să-şi numească delegaţii în Sfatul Ţării abia la 18.01.1918, la Congresul lor. Duma orăşenească Chișinău şi-a trimis delegaţii săi numai “cu scop informativ”. Zemstva din Akkerman nu şi-a trimis reprezentanţii, considerînd Sfatul Ţării “organ inutil”. Nu se ştie cine reprezenta judeţul Hotin. Reprezentanţii diferitelor organizaţii erau cooptaţi de la o şedinţă la alta. Astfel, unii dezbăteau una, alţii votau altceva... Anume un astfel de organ de conducere a ţinutului au proclamat la 21.11.1917 cei 95 (din 150!) de delegaţi adunaţi la şedinţa de formare a Sfatului Ţării. La propunerea trimisului din Petrograd P.Erhan, preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales I.Inculeţ, un alt trimis din Petrograd.

Nu în zadar chiar din primele zile Sfatului Ţării i s-au adus critici aspre întemeiate că a fost organizat în culoare, că populaţia n-a ştiut de organizarea lui, că nu a respectat proporţionalitatea naţionalităţilor... A fost învinuit „de tendinţa de a se separa de Rusia”, că tot ce face „corespunde intereselor României”. Eserii (social-revoluţionarii) au declarat la congresul lor că „consideră necesar să se sublinieze atitudinea sa faţă de unele tendinţe de separatism, năzuinţa de a rupe Basarabia de Rusia democratică şi alipirea ei la România autocrată”.

Conştient de acest haos politic şi administrativ, văzînd că puterea reală a Sfatului Tării se reduce numai la vorbărie, Comitetul pentru apărarea revoluţiei a hotărît de acum la 10.11.1917 „să ia asupra sa controlul funcţionării corecte a tuturor instituţiilor administrativ-sociale din Chișinău şi din întreaga gubernie”. De notat că în Comitetul pentru apărarea revoluţiei intrau şi reprezentanţii Sovietelor.

Între timp, la 26-28.11.1917 în „Basarabia” au avut loc alegerile în Adunarea Constituantă a Rusiei, care au demonstrat că bolşevicii nu aveau careva autoritate în ţinut. O şi mai mică popularitate avea Partidul Naţional Moldovenesc (PNM), care a acumulat numai 2,2% din voturi şi nu şi-a promovat nici un candidat. Este semnificativ că „adîncitorii revoluţiei” I.Inculeţ şi P. Erhan nu s-au balotat în Constituantă ca lideri ai Sfatului Ţării, ci ca reprezentanţi ai Sovietului gubernial al ţăranilor. Şi P.Halippa nu s-a balotat pe lista formaţiunii al cărui lider era - PNM, dar pe cea a Sovietului ţărănesc.

Către sfîrşitul lui noiembrie 1917 în Moldova dintre Prut şi Nistru nici una din grupările politice care pretindeau la putere nu avea prioritate evidentă. Puterea reală putea s-o deţină numai acea formaţiune, care ar fi avut sprijinul militarilor. În scurta şi dramatica sa existenţă Sfatul Ţării nu a ştiut (n-a vrut) să atragă de partea sa masele de soldaţi şi să le organizeze într-o forţă de apărare a intereselor tocmai ale acestor mase. Aceasta a fost o altă caracteristică defavorabilă a politicii Sfatului Ţării. Mai mult, pe măsura înaintării în timp, către sfîrşitul anului 1917, Sfatul Ţării, din cauza politicii sale haotice, duplicitare, a pierdut încrederea şi a acelor detaşamente care, i-au declarat sprijinul.

În acest context menţionăm, că la sfîrşit de noiembrie la Chișinău a fost formată o organizaţie bolşevică, mai mult din soldaţi, de sine stătătoare, care, însă, era departe de nevoile sociale, naţional-culturale ale localnicilor. “În majoritatea lor soldaţii nu erau localnici, nu erau moldoveni, - constata bolşevicul S.Ruban (Bantke), - ci veniţi, vremelnic cantonaţi în Chișinău”. După conferinţa bolşevicilor din Chișinău (4.12.1917), la care lider a fost ales I.Meleşin, această formaţiune a început să acţioneze mai energic: au reales componenţa Comitetului pentru apărarea revoluţiei, au schimbat comandantul garnizoanei Chișinău. Astfel se vedea tot mai limpede în mîinile cui se concentrează puterea reală.