Cele următoare au fost publicate de Leon Boga în 1932:

„Politica de apropiere de pravoslavnica Rusie, inaugurată de Dimitrie Cantemir, cu tot dezastrul de la Stănileşti, a fost continuată în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea de o parte a boierimii moldovene, mai cu deosebire de clerul înalt al Moldovei”. Urmaşii marelui ţar Petru I n-au renunţat nici ei de a se socoti ca protectori ai creştinilor ortodocşi din imperiul otoman; iar războaiele purtate de ruşi, în vederea înfăptuirii visului ţarului Petru cel Mare, erau justificate de dorinţa mîntuirii creştinilor de sub „jugul tiranicesc”. Atitudinea aceasta binevoitoare a politicii ruseşti faţă de popoarele ortodoxe a deşteptat speranţe mari. Unii din ortodocşi, ca să poată contribui şi ei cu armele alături de oştirile ruseşti, se aşezară în masă pe teritoriul imperiului rus. Se ştie, de altfel, că armatele ruseşti ce luptau cu turcii în secolul XVIII erau pline de moldoveni; iar în ultimul pătrar al acestui secol se formară chiar unităţi distincte cu conducători naţionali. Aceşti ostaşi moldoveni, adevăraţi cruciaţi, au înscris pagini pline de vitejie în istoria războaielor ruso-turce, fiind mînaţi de sincera credinţă, că luptă pentru ideea creştinităţii, care pe atunci se confunda cu aceea a libertăţii.

Ostaşii aceştia moldoveni ce luptau însufleţiţi în contra turcilor, reprezentau o politică creştină a timpului. Aceeaşi politică pravoslavnică o găsim şi în secolul al XlX-lea, cînd ruşii, continuînd războaiele de „eliberare a ortodocşilor”, o parte a boierimii moldovene se identifică cu această politică a Rusiei. Numai aşa ne putem explica şi atitudinea acestei boierimi la 1812, manifestată cu prilejul păcii de la Bucureşti, pe baza căreia Moldova de la răsăritul Prutului trecea sub „ocrotirea prea milostivului împărat”.