Domnitorul Moldovei era nu numai Capul Statului, Şeful administraţiei statale, Comandantul Suprem al Armatei, ci şi Judecătorul Suprem al ţării. Dacă învinovăţitul nu era mulţămit de judecata unui dregător, el putea căuta dreptate la domnitor. Plîngerea se judeca în prezenţa marilor dregători, întîi de toate — membri ai Sfatului domnesc şi a înalţilor ierarhi bisericeşti. În secolele XIV-XV domnitorul — judecător suprem trebuia să se călăuzească de obiceiul pămîntului/legea ţării — o sumă de reguli tradiţionale nescrise din perioada de descompunere a obştii la volohi, privind cele mai diverse raporturi sociale, proprietatea, relaţiile dintre stăpîni şi supuşi.

Cele mai vechi reguli sociale din perioada de formare a relaţiilor feudale, de constituire a poporului moldovenesc şi de statornicire a Statului Moldovenesc formează dreptul voloh, despre care putem afla numai din izvoarele scrise de la sfîrşitul veacului XIV  ̶  începutul veacului XV. Potrivit dreptului voloh, membrii obştii erau obligaţi să dea boierimii în curs de feudalizare daruri în natură de două ori pe an, să lucreze la ei 3-5 zile pe an (început de boieresc). Dreptul voloh nu făcea deosebire între încălcările normelor de drept penal şi de drept civil. Pămîntul putea fi moştenit numai de rude, în primul rînd de copii. Femeia nu putea moşteni pămîntul. Obligaţiile decurgeau numai din contracte: de schimb, de vînzare-cumpărare, de împrumut, de donaţie. Contractele erau verbale şi se încheiau în prezenţa martorilor. Dreptul voloh familial reieşea din cel bizantin. Căsătoria se făcea prin cununie cu anumite condiţii: 12-13 ani pentru mireasă, 14-15 ani pentru mire, cu consimţămîntul mirelui, al miresei; se admitea divorţul. Dreptul voloh considera infracţiune orice daună materială, fizică sau morală pricinuită cuiva. Se considerau drept infracţiune: furtul, incendierea, omorul, pricinuirea de leziuni corporale, adulterul, răpirea femeilor. Scopul pedepsei era răzbunarea şi obţinerea foloaselor materiale. Răscumpărarea — amendă se numea gloabă, duşegubină. Amenzile judiciare se încasau sub forma unui anumit număr de vite (3, 6, 24, 50).

Dreptul voloh nu cunoştea pedeapsa cu moartea, mutilarea. Funcţiile judiciare le exercitau bătrînii obştii, cnejii şi alte persoane alese… Taxa judiciară — tretina, adică a treia parte din valoarea averii în litigiu era plătită de cîştigătorul procesului şi mergea în folosul obştii şi al cnejilor. De notat, că principiile dreptului voloh erau aplicate parţial de popoarele slave din vecinătatea nord-estică a Moldovei. În urma completării şi adaptării la noile realităţi social-politice a dreptului voloh, după întemeierea Moldovei s-a statornicit dreptul moldovenesc — o sumă de norme de drept cutumiar feudal aplicate în primele secole de existenţă a Statului Moldovenesc. Alături de documentele juridice scrise (cărţi de imunitate şi de judecată, recepţia legislaţiei bizantine, „Pravila lui Vasile Lupu” ş. a.) dreptul moldovenesc a servit ca important izvor de legiuire pînă în veacul XIX inclusiv. Acest drept reglementa privilegiile clasei dominante, relaţiile dintre feudali şi ţărani, normele de folosire a pămîntului între hotarele satului etc. Dreptul moldovenesc, spre deosebire de cel voloh făcea distincţie între încălcările legilor penale şi ale celor civile. În condiţiile dominaţiei proprietăţii funciare feudale, domnitorul avea dreptul suprem de proprietate asupra pămîntului. În acele vremii proprietatea funciară avea trei forme: privată (laică şi bisericească), domeniul domnesc şi reminiscenţe ale proprietăţii obşteşti. Moşia transmisă prin succesiune şi de neatins este forma principală a proprietăţii funciare. Moşiile puteau fi moştenite (отнина, дедина <дед „moş”; moşie — proprietate funciară moştenită de la moş, din moşi în moşi); cumpărate (куплете, выкуплениe) sau acordate, meritate (выслужение). О răspîndire largă a avut proprietatea devălmaşă (drept de proprietate şi folosire a două sau mai multe persoane asupra unui bun comun, neîmpărţit în cote) strict reglementată. Treptat, dreptul moldovenesc face deosebire între proprietate şi posesiune.

Alături de transmiterea prin succesiune, potrivit obiceiului, apare şi succesiunea testamentară, ceea ce nu cunoştea dreptul voloh. La început se folosea testamentul oral (a lăsa cu limbă de moarte), din veacurile XVII-XVIII apare testamentul scris (запис). Dreptul moldovenesc, spre deosebire de dreptul voloh, permitea şi femeilor să moştenească bunuri imobiliare; la împărţirea moştenirii, cea mai mică fiică se bucura de aceeaşi prioritate, ca şi cel mai mic fecior. Alături de contractele de schimb, de vînzare-cumpărare, de împrumut şi de danie cunoscute din dreptul voloh, apar contracte de muncă, de închiriere a unor încăperi, de asociaţie ş. a. Tot mai des se recurge la contractele scrise. Contractele verbale (a pune aldamaş, a bate palma ş. a.) se folosesc la încheierea unor afaceri privind bunurile mobile.

Dreptul familial, ca şi în dreptul voloh se bazează, mai ales pe principiile dreptului bizantin. Orice încălcare a obiceiului sau a legii este socotită infracţiune, denumită în izvoarele de limba slavona вина, грех, iar, mai tîrziu, în cele de limbă moldovenească грешалэ. Continuă diferenţierea infracţiunilor. Se atestă noţiunea de infracţiune asupra statului (хикление — trădare, falsificarea de monede ş. a.) şi împotriva bisericii. Noţiunea generală de „furt” se specifica; furt propriu-zis (însuşirea pe ascuns a averii altuia), jaf (răpire deschisă a averii) şi tîlhărie (răpirea averii prin violenţă). Dreptul moldovenesc reglementa detaliat încălcările proprietăţii funciare. Scopul pedepsei devine, treptat, prevenirea infracţiunilor, nu răzbunarea. Amenzile judecătoreşti se împart în gloabă, duşegubină, pripas, osluh, hatalm. Cu timpul se înmulţesc pedepsele corporale, apare pedeapsa capitală (spînzurarea, decapitarea, tragerea în ţeapă ş. a.). Pedeapsa capitală se aplica pentru hiclenie (trădare), recidiva de furt, falsificarea de monede, uciderea părinţilor. De prin veacul XVI se răspîndesc pedepsele de mutilare (tăierea nasului, buzelor ş. a.). Dreptul moldovenesc prevedea şi confiscarea averii. Judecata de stat şi judecata de ocină (moşie ereditară) se afirmau tot mai mult în locul judecaţii obştii — rămăşiţi ale dreptului voloh. Imunitatea judecătorească a feudalilor aici era foarte limitată. Către hotarul dintre veacurile XVI-XVII se limitează şi drepturile clericilor.

Cea mai înaltă instanţă era judecata domnitorului şi a Sfatului domnesc (divanului). Vreme îndelungată se păstrează instituţia jurămîntului comun (jurătorii), dar creşte rolul martorilог oculari. La locul tretinei apare ferîia, care se percepea într-o valoare constantă (12 ori 24 de zloţi). Se înregistrează ciubota  ̶  taxă plătită executorului sentinţei judecătoreşti. Pe acele timpuri Moldova în hotarele sale istorice nu era o ţară mică, domnitorul nu putea judeca toate litigiile, chiar şi cele grave. De aceea potrivit izvoarelor, drept de judecată aveau vornicul, staroştii (dregători principali în ţinuturile de graniţă), ocîrmuitorii celorlalte ţinuturi  ̶  pîrcălabii, dregătorii domneşti din tîrguri şi oraşe şi chiar dregătorii aleşi ai tîrgurilor  ̶  şoltuzii şi pîrgarii. Despre mulţimea dregătorilor cu drept de judecată ne mărturiseşte hrisovul lui Ştefan cel Mare din 30.08.1479: „Din mila lui Dumnezeu Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei... a binevoit domnia mea... să întărim şi să împuternicim sfînta noastră biserică Mitropolia de la Rădăuţi... ca să nu aibă nici un boier al nostru, nici staroştii, nici şoltuzii şi pîrgarii din Suceava, nici şoltuzii şi pîrgarii din tîrgul Siretului, nici vornicii din aceste două tîrguri, nici globnicii din ţinutul Sucevei să nu aibă treabă cu oamenii noştri din Rădăuţi, din satul mitropoliei noastre, nici a-i judeca, nici gloabă a lua de la dînşii, nici pentru lucru mare, nici pentru lucru mic, nici pentru moarte de om, nici pentru răpire de fată, ce se va face acolo, în acel sat al Rădăuţilor. Numai pentru sfadă în tîrg şi pentru furtişagurile ce s-ar dovedi la faţa locului în tîrg, să-i judece pe oamenii din Rădăuţi vornicii tîrgului, dar pentru altceva să n-aibă treabă a-i judeca, ci să-i judece rugătorul nostru chir Ioanichie” (episcopul de Rădăuţi)... Fragmentul este deosebit de preţios, aducîndu-ne ştiri privitoare la imunităţile bisericeşti, la categoriile de dregători, mari şi mici, care-şi asumau drepturi de judecată asupra populaţiei. Totodată, documentul ne dezvăluie anumite prerogative de atotputernic ale domnitorului Moldovei. Deşi e „domn al Moldovei din mila lui Dumnezeu”, domnitorul ocroteşte cu fermitate nu numai pe „oamenii noştri” (ai domnitorului), ci şi „sfînta noastră biserică Mitropolia de la Rădăuţi”, extinzîndu-şi, oricum, puterea sa asupra a ceea ce aparţine Domnului.

Hrisovul din 30.08.1479 ni-1 prezintă pe domnitor nu numai ca judecător suprem al Ţării Moldovei, ci şi ca legiuitor: scoate autoritar de sub ocrotirea legii, împuterniceşte cu drept de judecător laic un înalt slujitor al bisericii. Însă ar fi greşit, dacă am socoti că domnitorul — judecător suprem nu era limitat în procesul de examinare a litigiilor.

Domeniul domnesc la hotarul dintre veacurile XIV-XV cuprindea toate pămînturile nelocuite, precum cele valorificate, lucrătorii cărora încă nu aveau urice domneşti de întărire. Domeniul domnesc se completa: În urma confiscării moşiilor boierilor învinuiţi de hiclenie (trădare) şi a celor care s-au rocoşit contra domniei; Dacă proprietarul moşiei/satului a decedat, nelăsînd moştenitori; Dacă proprietarii nu achitau dările.

Deşi în primele veacuri de existenţă a Statului Moldovenesc nu se făcea deosebire între satele ce aparţineau personal domnitorului (căci era şi el un mare boier, deci proprietar) şi domeniul domnesc, către începutul secolului XVII această separare s-a produs. Documentele, întîi de toate hrisoavele de judecată, ne demonstrează, pe de o parte, că domnitorul nu avea alte posibilităţi de a extinde domeniul domnesc decît cele trei stabilite pe cale tradiţională. Pe de altă parte, la examinarea litigiilor funciare, de moştenire, prerogativele judecătorului-domnitor, de asemenea, erau îngrădite de legea ţării — dreptul moldovenesc, pe care nu le putea încălca.

„... Mircea, fiul lui Micul Orgoae, însoţit de mejieşii săi, s-a prezentat în faţa judecăţii domneşti cerînd gramotă de întărire pentru satele Orgoeştii şi Neagomireştii, în locul hrisovului care se pierduse în vremea năvălirii turceşti (din 1475 sau 1476). „Judecind pro-cesul la 17.04.1480 Ştefan cel Mare a hotărît: „Noi cu boierii noştri şi cu Sfatul (рада) am examinat aşa cum prevede legea pămîntului (Земское право) ca el să vină la noi cu mejieşii săi din ocol (unitate administrativă), ca ei să recunoască şi să mărturiseacă dacă aşa este. Şi el a adus la noi toţi mejieşii săi din ocol şi au recunoscut şi au mărturisit şi ei că aşa este. Iar noi văzînd mărturisirile lor, noi aşijderea am dat şi am întărit slugii noastre Mircea ocina (отнина) lui dreaptă asupra satelor Orgoeşti şi Neagomireşti, ca să-i fie uric...”. Actele Cancelariei domneşti a Moldovei ne demonstrează că ocrotirea drepturilor sociale şi naţionale ale tuturor locuitorilor Ţării Moldovei, indiferent de origine, a devenit normă nescrisă, dar luată în consideraţie, încă de pe timpurile marelui voievod. Este grăitor în această privinţă un „document foarte important pentru istoria vechiului drept moldovenesc”, vărsînd lumină asupra „situaţiunii juridice a tătarilor robiţi”. La 18.02.1470 Ştefan cel Mare dă „carte tătarului Oană şi copiilor lui spre aceea ca să şadă în ţara noastră, el şi cu copiii lui slobod şi în bună voie şi fără nici o slujire, cum şed şi trăiesc în ţara noastră toţi moldovenii după dreptul lor moldovenesc”.

Legea ţării, „obiceiul pămîntului”, apoi dreptul moldovenesc reglementau raporturile dintre toate categoriile sociale, inclusiv succesiunea la tronul Moldovei. Dimitrie Cantemir scrie ca din „alegerea (lui Petru Rareş) se vede limpede cu cîtă sfinţenie respectau boierii altădată succesiunea la tron a moştenitorilor domnitorilor lor. Chit ca era „fecior din flori” al lui Ştefan cel Mare, „după ce boierii se adunaseră” spre a alege un nou domn, apăru mama acestui Petru şi le arăta un hrisov al lui Ştefan cel Mare, prin care pe ea o declarase scutită de dări şi pe fiul ei îl recunoscuse drept copilul lui; prin aceasta i-a minunat aşa de tare (pe boieri) încît, fără vreo altă consfătuire, au ales domn pe acel Petru, ca fiind fiul domnitorului lor şi l-au chemat de la negoţul cu peşte la tron”. Desigur, în veacul XIV procesul de statornicire a unor instituţii de tip statal era, în Moldova, în faza incipientă, purtînd amprenta unor alcătuiri cu rădăcini vechi. Domnitorul Moldovei dispunea de viaţa şi moartea supuşilor săi, fie ţăran, boier mic sau mare. Judecînd după documentele emise de Cancelaria de Stat a Moldovei, domnitorul deţinea toată puterea în stat, fiind numit sau ales pe viaţă din rîndurile boierimii; urmarea la tron era ereditar-electivă, adică domnitorul era ales de Sfatul domnesc alcătuit din marii boieri, dar trebuia să fie de „os domnesc” — să fie fecior de domnitor, fie şi „din flori”. Generalizările specialiştilor privind dreptul voloh şi dreptul moldovenesc, precum şi mărturiile documentare reproduse aici pe larg reprezintă totalitatea principiilor legiuitoare, de care s-a condus societatea moldovenească veacuri în şir. În linii mari, aceste coduri legiuitoare tradiţionale, de „Pravila lui Vasile Lupu”, de diferite acte restricţionale sau privilegii emise de diferiţi domnitori, de unele Aşezăminte (legi) din veacul al XVIII-lea ş. a. formează ansamblul de norme juridice, care reglementau cele mai diverse raporturi sociale, economice, confesionale, interetnice, năzuind, în diferite perioade, să curme tendinţele marii boierimi de a reduce prerogativele domnitorului, încercările acestuia de a lichida privilegiile tagmei boiereşti — confruntare social-politică, ce a însoţit istoria Moldovei pînă în epoca modernă.