În Moldova statul însemna domnia — instituţie politico-administrativă în frunte cu un domnitor/domn şi cu structurile (dregătorii) subordonate lui, cu ajutorul cărora se asigura funcţionarea vieţii sociale pe teritoriul dintre Carpaţi, rîul Milcov şi Nistru şi de la munte (Carpaţii Nordici) pînă la mare (Marea Neagră). Şeful statului, conducătorul Ţării Moldovei era domnitorul/domnul. „Domnitorii Moldovei, — afirma D. Cantemir, — nu erau nici unuia (dintre principii creştini) mai prejos în privinţa puterii şi dreptului pe care-1 aveau asupra supuşilor săi”. După cum menţionează în diferite locuri С. С. Giurescu, separarea puterilor este o idee modernă.

Semnificaţia ei este simplă: cel care cîrmuieşte/stăpîneşte nu are dreptul să judece, iar cel care judecă nu trebuie să facă legi. În perioada de statornicire a Statului Moldovenesc — secolele XIV-XV, ca şi în întreaga Europă, era cu totul altă situaţie: regele, ducele, ţarul, iar în Moldova  ̶ domnitorul — una şi aceeaşi persoană era şi cîrmuitor şi judecător, şi supraveghetor al executării poruncilor şi hotărîrilor suveranului. Prin primul său hrisov, semnat la 11.02.1400, domnitorul Moldovei se intitulează: „Милостью божию Александр воевода, господарь Земли Молдавской” ̶ din mila lui Dumnezeu Alexandru voievod, domn (= stăpîn, suveran) al Ţării Moldovei. Astfel se va intitula Alexandru cel Bun în 87 din cele 91 de documente semnate de el şi păstrate, înrădăcind titulatura deosebită a suveranilor Moldovei: „господарь Земли Молдавской”, care va fi însuşită de cancelariile Europei şi a Rusiei. Pentru comparaţie: domnii ţării dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre se intitulau господин Угровлахии, confirmînd şi pe această cale existenţa a două ţări diferite, cu denumiri diferite. Titlul de voievod înseamnă că domnitorul Moldovei era comandantul suprem al armatei. El organiza planul de luptă, precum Ştefan cel Mare la Baia şi Vaslui, conducea oastea la luptă, participa nemijlocit la bătălii.

Indiferent de aptitudinile militare, domnitorii Moldovei în veacurile XIV-XV luau parte la bătălii. Au existat şi excepţii: participarea moldovenilor la luptele de la Grunwald, Marienburg, Bătălia de la Lenţeşti în care oastea moldoveană condusă de vornicul Boldur a învins invadatorii poloni.

Formula tradiţională în toate documentele semnate de domnitorii Moldovei „dei gratia”, (божией милостью, din mila lui Dumnezeu) se datorează providenţialismului – concepţie dominantă în veacurile mijlocii, conform căreia „destinele statelor şi ale popoarelor, apariţia, creşterea, decăderea şi pieirea lor sînt determinate de „atotputernicul Dumnezeu”. Pe de altă parte, folosirea acestei sintagme în titulatura domnitorilor Moldovei, întîi de toate în cele cu destinaţie externă, avea şi o motivaţie pur moldovenească. Deşi, în virtutea împrejurărilor, domnitorii moldoveni au fost constrînşi să se recunoască vasali ai Poloniei, Ungariei sau Porţii Otomane, dînşii în actele omagiale subliniau: „господарь Земли Молдавской, милостью божией” — din mila lui Dumnezeu, nu din îngăduinţa oricărui suveran străin. În actul omagial depus regelui Wladislaw al Poloniei la 12.03.1400 Alexandru cel Bun ”făgăduieşte să slujim... pe iubitul nostru domnitor Wladislaw, Craiul Poloniei...”, dar rămîne „воевода молдавский божией милостью”. O astfel de politică permitea domnilor să manevreze între puterile din regiune, să evite conflictele militare inutile și să dezvolte statul, să mențină suveranitatea țării. Tot aşa, ca și strămoșii săi, proceda şi Ştefan cel Mare.

Domnitorul Moldovei era nu numai capul statului, ci şi şeful administraţiei: numea sau destituia marii dregători, numea cîrmuitorii ţinuturilor, pîrcălabii cetăţilor, vornicii Ţării de Sus, Ţării de Jos. Ocîrmuitorii subdiviziunilor mai mici, bunăoară, ai ocolurilor erau numiţi de superiorii lor de la curte. Poruncile, dispoziţiile domnitorului erau definitive nu numai pentru micii slujitori de curte, ci şi pentru înalţii demnitari. Domnitorul Moldovei Ştefan al II-lea (1442-1447) prin hrisovul său din 1.08.1444 scuteşte mănăstirea Horodnic şi satul din preajmă de diferite dări şi porunceşte: „Nici un boier, nici osluhar (executor al poruncilor domneşti), nici posadnic (cel ce strînge posada), nici globnic (cel ce încasează gloabele), nici ilişar (cel ce strînge ilişul) şi nici altcineva din dregătorii noştri să nu aibă nici a se opri la acest sat”. Una din prerogativele domnitorului Moldovei era şi semnarea acordurilor comerciale. Deşi avem mărturii despre existenţa unor structuri vamale încă din 1384 — „venitul din cîntarul care este în tîrgul nostru Sireti”, ceea ce presupune existenţa anumitor reguli de obţinere a acestor venituri, primul acord comercial, îl avem de la Alexandru cel Bun: privilegiul acordat tîrgoveţilor lvoveni din 8.10.1408 — document preţios pentru cunoaşterea istoriei economice a Statului Moldovenesc la începutul veacului al XV-lea. Tradiţia de stimulare a comerţului — premisă de dezvoltare a meşteşugurilor va fi continuată cu succes de către Ştefan al III-lea cel Mare.