Regatele timpurii (secolul al IV-lea î.Hr.). Pe teritoriul carpato-pontic unde dominau geţii, dar locuiau şi alte populaţii cum ar fi sciţii, iar mai tîrziu sarmaţii şi celţii, s-au constituit şi au existat mai multe regate. Unul dintre ele se află în sudul Moldovei şi era condus de un „Rex Istrianorum”, rege al geţilor din regiunea deltei Dunării. Acesta a fost amintit în contextul unor importante procese politico-militare ce se desfăşurau în apropierea Dunării. Astfel după cucerirea Regatului tracilor odrişi de către Filip al II (c.341 î.Hr.), hotarul de nord al statului macedonean atinge cursul inferior al Dunării. În 339 î.Hr., regele macedonean întreprinde o expediţie în nord-estul Traciei, învingîndu-l pe Atheas, rege al sciţilor. La întoarcerea din campanie, macedonenii au fost atacaţi de tribali, o populaţie înrudită cu geţii, însuşi Filip al II-lea fiind rănit grav. Patru ani mai tîrziu în 335 î.Hr., urmaşul lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare a iniţiat o expediţie împotriva tribalilor care s-au baricadat pe o insulă a Dunării, fiind sprijiniţi şi de geţi. Acest fapt l-a determinat pe Alexandru cel Mare să întreprindă o incursiune, care a durat o zi, la nord de Dunăre, unde a întîlnit cîmpuri bogate, holde de grîu ce aparţineau geţilor. Acest fapt demonstrează gradul înalt de dezvoltare economică a strămoşilor noştri la acele timpuri, care şi-au găsit continuitatea şi în secolele următoare.

La sfîrşitul secolului al IV-lea - începutul secolului al III-lea î.Hr. în societatea geto-dacilor se înregistrează importante realizări în domeniul economic şi cel social-politic. Astfel, încă din anul 300 î.Hr. se bat monede proprii, avînd ca model monedele regelui Filip al II-lea al Macedoniei, iar ulterior au fost puse în circulaţie variante originale şi expresive. Apariţia monedei a contribuit şi la intensificarea schimburilor comerciale cu lumea greacă. În această perioadă se consolidează regatele geţilor. Cel mai cunoscut regat timpuriu al geţilor, care cuprindea Moldova de sud şi regiunile învecinate, este condus de Dromichaites, cu reşedinţa la Helis.

După moartea lui Alexandru cel Mare uriaşul imperiu a fost împărţit de diadohi. Tracia îi revine lui Lysimach, care ulterior s-a proclamat rege. Acesta organizează la c. 300 î.Hr., iar apoi în 292 î.Hr. campanii împotriva regelui get Dromichaites.

Prima încercare a fost întreprinsă sub conducerea lui Agathocles, fiul generalului, iar cea de-a doua în 292 î.Hr. sub conducerea lui Lisimah, care a fost făcut prizonier şi dus în cetatea Helis. Ambele campanii ale macedonenilor suferă eşec.

În secolele III-II î.Hr. sînt atestate regatele conduse de Zalmodegikos, în sudul Moldovei, şi Rhemaxos, care îşi exercită influenţa asupra oraşelor greceşti de pe litoralul Mării Negre, şi regatul lui Oroles, care opune rezistenţă invaziei bastarnilor ce pătrund în centrul şi nordul Moldovei în secolul al II-lea î.Hr. unde se stabilesc alături de geţi, fiind asimilaţi ulterior.

Statul getic în secolele I î.Hr. – I d.Hr. La începutul secolului I î.Hr., Burebista (cca 80 – 44 î.Hr.) unifică teritoriile stăpînite pînă atunci de diferiţi conducători locali ai geţilor şi sarmaţilor, constituie o mare armată şi reuşeşte să-şi extindă dominaţia.

Burebista a unit populaţiile din regiune într-un singur stat cu centrul în Podişul Transilvaniei şi care cuprindea un vast teritoriu, inclusiv coloniile greceşti de pe litoralul nord-pontic. Capitala statului se afla le Sarmizegetusa, important centru politic, spiritual şi economic. Numele acestei dave indică asupra legăturilor strînse dintre geţi şi sarmaţi: „aşezarea sarmaţilor şi a geţilor” de la termenii sarmis et getusa. Această supoziţie este susţinută de datele arheologice care confirmă coabitarea geţilor şi sarmaţilor precum şi de faptul că în perioadele ce vor urma geţii şi sarmaţii vor domina în regiune, iar după invazia romanilor ei vor constitui nucleul dacilor liberi în teritoriile ne cucerite de romani.

În acţiunile sale Burebista a fost sprijinit de marele preot Deceneu.

În politica internă Burebista recrutează oameni noi însărcinaţi cu administrarea agriculturii, strîngerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti obligatorii, făcînd posibilă realizarea sistemului de fortificaţii în Dacia.

În jurul anului 60 î.Hr. Burebista a repurtat victorii asupra celţilor, fixîndu-şi frontierele de vest a regatului pe Dunărea Mijlocie, Munţii Slovaciei şi zona Tisei. Apoi regele get a întreprins o serie de acţiuni militare în Tracia, înaintînd pînă în Macedonia şi Illyria. În răsărit Burebista, între anii 55 şi 48 î.Hr., a supus oraşele greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre, de la Olbia pînă la Apollonia. Ca urmare a acestor acţiuni regatul geţilor se întindea de la Dunărea mijlocie (în vest) pînă la litoralul apusean al Mării Negre şi rîul Bug în est, din Carpaţii Nordici la nord pînă la munţii Balcani la sud.

Pentru a consolida unitatea statului, Burebista introduce legi noi, numite beligines, care erau obligatorii pentru toţi şi care acordau regelui mari împuterniciri. Puterea centrală este reprezentată de Burebista şi persoane recrutate de el pentru supravegherea agricul-turii, colectarea impozitelor, construirea fortificaţiilor.

Potrivit afirmaţiilor lui Strabon, Burebista putea să mobilizeze o armată de 200 000 de luptători, devenind astfel principala forţă din regiune. Burebista s-a implicat în războiul civil dintre Iulius Caesar şi Pompeius, promiţîndu-i susţinere celui din urmă. Pompeius însă a fost înfrînt, iar Caesar a devenit un duşman puternic pentru Burebista. Iulius Caesar planifica o acţiune militară preventivă împotriva lui Burebista. Asasinarea lui Caesar în anul 44 î.Hr. a împiedicat realizarea acestor planuri. În acelaşi an Burebista a căzut victima unei conspiraţii. După asasinarea lui Burebista regatul său se destramă în mai multe formaţiuni politice, care mențineau strînse legături între ele. Unitatea geto-dacilor va fi restabilită în secolul I d.Hr.

Caracteristicile monarhiei geto-dacilor. În fruntea statului lui Burebista era regele care cîrmuia cu ajutorul unui sfat de tarabostes (nobili) şi al marelui preot. Instituţia regalităţii tinde să devină ereditară, dovadă că Burebista şi Decebal erau fii de regi. La succesiunea tronului puteau veni şi fraţii regelui, precum şi marele preot.

Astfel, la moartea lui Burebista puterea i-a revenit lui Deceneu care era mare preot, iar la succesiunea lui Scorillo a venit fratele său Diurpaneus, pe cînd Decebal l-a succedat pe unchiul său.

Pe parcursul existenţei sale monarhia geto-dacilor a căpătat o serie de trăsături specifice, care îi conferă o identitate proprie. Regele este vîrful nobilimii, conducătorul aparatului de stat şi al armatei. El deţinea şi monopolul asupra minelor de aur. În acelaşi timp puterea laică şi cea religioasă puteau fi exercitate de către o singură persoană sau de către persoane diferite.

Pe lîngă rege se formează o curte compusă din sfetnici. Un rol important în statul geto-dacic îl avea marele preot şi armata. La nivel local conducerea era exercitată de dregători cu atribuţii administrative şi militare.

Succesiunea regilor daci la Sarmizegetusa. După asasinarea lui Burebista, pentru scurtă vreme puterea a deţinut-o Marele preot Deceneu. Acesta a fost urmat de Comosicus, considerat de autorii antici un rege iscusit. După moartea lui Comosicus s-a urcat pe tron Corillus, care a condus timp de aproape patruzeci de ani popoarele sale din Dacia. Urmează Cotiso, rege în Dacia în ultima treime a sec. I î.Hr. şi la începutul veacului următor. În timpul cînd la Roma domnea Nero (37–68 d.Hr.), în Dacia este atestat regele Scorilo, căruia i-a urmat la domnie fratele său Duras. Acesta a iniţiat atacul asupra Moesiei din iarna anilor 85-86. Potrivit autorilor antici Duras a lăsat lui Decebal de bunăvoie domnia pentru că era foarte priceput la planurile de război.

În alte regiuni din spaţiul carpato-pontic au fost atestate şi alte regate ale geto-dacilor, care mențineau strînse legături între ele, cum ar fi cel condus de Coson, rege ce îşi avea reşedinţa la sud de Carpaţi, şi care se implică în războiul civil roman din perioada lui Octavian Augustus; Cotiso, rege în Banat; Dicomes, rege în centrul şi sudul Moldovei; Roles, Dapix şi Zyraxes din vecinătatea coloniilor greceşti din Dobrogea.