Foto: wikimedia.org

Mănăstirea Pîngărați este amplasată la răsărit de muntele Botoșanu și pe malul stîng al pîrîului Pîngărați. Mănăstirea este situată în apropierea mănăstirilor Bistrița și Bisericani. Denumirea de Pîngăraţi provine potrivit istoricului Nicolae Iorga de la un posibil călugăr Pangratie care „se pare a fost un pustnic de demult dînd numele pîrîului din apropiere”.

Istoricul Mănăstirii Pîngăraţi este legat de o veche sihăstrie a unor călugări veniţi de la Mănăstirea Bistriţa în timpul scurtei domnii a lui Iliaş Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun. Monahul Simion, căruia i se atribuie constituirea acestei sihăstrii, a ridicat o biserică de lemn după obiceiul deja împămîntenit. A reuşit - conform tradiţiei - cu ajutorul lui Ştefan cel Mare, în primii ani de domnie ai acestuia, să construiască lăcaşul pe locul unde se află şi astăzi.

În timpul expediţiei lui Mahomed II din vara anului 1476 obştea monahală de la Pîngăraţi a trecut prin momente de grea încercare. Un detațament de turci în căutarea prăzii a dat foc bisericii, iar călugării s-au ascuns în munţi, trecînd apoi în Transilvania unde au rămas pînă la încetarea războiului. Nu se ştie dacă Ştefan cel Mare a ajutat la ridicarea unei noi biserici pe locul celei incendiate, dar schitul a continuat să fiinţeze din moment ce la 1560 Alexandru Lăpuşneanu ridică la Pîngăraţi biserică de piatră.

Numită multă vreme Schitul lui Simion şi mai apoi Mănăstirea lui Amfilohie, aşezarea monahală de la Pîngăraţi va apare pentru prima oară sub denumirea care a consacrat-o şi care a dăinuit peste veacuri, într-un document emis de cancelaria lui Petru Şchiopul la 9 iulie 1577. Pornind de la o mică suprafaţă de teren atribuită de Alexandru Lăpuşneanu, Mănăstirea Pîngăraţi va ajunge în mai puţin de un secol - prin danii şi cumpărături - unul dintre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriţei, rivalizînd prin putere şi bogăţie cu toate mănăstirile învecinate şi în primul rînd, cu Mănăstirea Bisericani.

Pe la sfîrşitul domniei lui Vasile Lupu, Mănăstirea Pîngăraţi stăpînea mai multe poieni de pe muntele Botoşanu şi împrejurimile acestuia, sate din ocolul tîrgului Piatra, o selişte pe Almaşul Mic, precum şi întinse suprafeţe de teren. Acestor proprietăţi li se adaugă numeroase locuri de prisacă, mori, cîrciumi şi familii de ţigani robi, pomenite în diferite acte de danie şi întărire emise de cancelaria voievodală. O întreagă serie de scutiri şi privilegii asigurau acestei obşti călugăreşti puteri depline asupra impresionantei sale avuţii.

Dispunînd de o asemenea putere economică mănăstirea s-a dezvoltat continuu şi din punct de vedere constructiv: chilii şi clădiri-anexă, ziduri de incintă cu turnuri de apărare, modificări şi adăugiri făcute bisericii. La începutul secolului al XVIII-lea Mănăstirea Pîngăraţi constituia unul dintre puţinele adăposturi sigure din Moldova, din moment ce episcopul Sava al Romanului a încercat să ascundă tocmai aici odoarele eparhiei, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, cînd soldații austrieci invadaseră ţara.

S-a construit mult şi la începutul secolului al XIX-lea, cînd egumenul Macarie a desfăşurat o rodnică activitate reparînd biserica şi înlocuind vechile chilii cu încăperi solide din piatră şi cărămidă, ale căror substrucţii impresionează şi astăzi prin masivitatea şi ampla lor desfăşurare.

După 1863, viaţa călugărească se restrînge şi se stinge treptat, desfiinţîndu-se în 1872, întregul ansamblu constructiv începînd să se ruineze. După cîteva decenii de funcţionare a unui penitenciar (în timpul regelui Carol I), aici se va organiza în 1914 un spital militar şi ulterior (1918) un sanatoriu de tuberculoză pentru ca apoi clădirile să rămînă din nou nefolosite. Abia după 1990 acest remarcabil ansamblu monumental va fi ridicat la rangul de mănăstire de călugări.