Dragobetele ‒ sărbătoare tradițională veche, marcată amplu cîndva, înlocuită sau greșit adaptată astăzi la Ziua îndrăgostiților ‒ Sf. Valentin.

Conform calendarului creștin ortodox la 24 februarie se sărbătorește Întîia și a doua aflare a Capului Sf. Ioan Botezătorul, sărbătoare numită în spațiul slav Glavo-Obretenia. Denumirea de Dragobete provine de la cuvintele slave vechi „dragu-” ‒ drag și „bîti” – a fi (deci a fi drag). Ca atare denumirea slavă a început să fie adaptată încet-încet la limba noastră, astfel apărînd în evul mediu denumirile Vobretenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete (unele dintre ele, foarte apropiate de denumirea cunoscută astăzi ‒ Dragobete), pînă cînd, probabil și sub influența principalelor caracteristici ale sărbătorii s-a impus pe arii destul de extinse mai ales în sudul și sud-vestul României şi în Moldova denumirea ‒ Dragobete.

Denumirea consacrată a sărbătorii este evident Dragobete, fie ea dacică sau slavă, impunîndu-se în ultima vreme în conștiința oamenilor, bucură în mod firesc, modalitățile prin care tinerii de altădată țineau această sărbătoare, dar mai ales în ce măsură și cum ar putea fi adaptate aceste modalități la zilele noastre.

În popor Dragobete era imaginat drept zeitate în Panteonul românesc, celebrat la o dată fixă (24 februarie). Dragobete poate fi identificat cu Amor (sau Cupidon) – zeul dragostei, în mitologia romană și Eros – la greci. De aici, avem substantivele comune amor, erotism (cu sens de dragoste, iubire).

O altă dovadă a originii dacice a numelui respectiv poate fi existența în cadrul sărbătorii Dragobete a unei tradiții străvechi – luatul fraților și surorilor de cruce (înfrățitul și însurățitul). Două persoane, care doreau să se înfrățească/însurățească, se zgîrîiau puțin la mînă, în formă de cruce (ca să curgă sînge) și apoi suprapuneau zgîrîieturile. Astfel deveneau frați și surori de cruce. Alții doar se îmbrățișau și se sărutau frățește, cu jurăminte de ajutor reciproc. Cei deveniți frați și surori de cruce făceau o mică masă pentru prieteni.

Potrivit unor legende populare, Dragobete, ori conform altei variante Dragomir ș.a. a fost fiul Babei Dochia. El este prezentat ca un tînăr voinic, frumos și bun. Ca Făt-Frumos din basme – simbolul dragostei firești, curate, Dragobete inspiră fetelor și femeilor „încredere în dragoste”.

Obiceiuri. Tradiții. Superstiții

În popor se crede, că spre sfîrșitul lui februarie, în preajma începutului primăverii, se logodesc păsările cerului, cele sedentare. Acestea se adună în stoluri, se împerechează, încep să-și facă cuiburi. Se zice, că păsările care nu se împerechează în ziua de Dragobete rămîn fără pui tot anul.

Sărbătoarea aceasta numită Logodna păsărilor s-a extins, în mod firesc și asupra oamenilor, în primul rînd, a tineretului.

Se credea, că e semn rău, dacă o fată sau un băiat nu întîlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, se zicea că nu vor fi iubiți, iar dacă o fată ieșea cu un băiat și nu se sărutau, se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spunea că „Dragobetele sărută fetele”.

În general, sărbătoarea era considerată una de bun augur pentru treburile mărunte din casă, dar nu şi pentru treburile mari, așa că oamenii evitau să muncească prin ogrăzi sau la cîmp de teamă că „vor ciricăi toată viața”.

În popor se spune, că tinerii în această zi trebuie să bea ceai din crenguțe de vișin și să mănînce turte cu șulfă sau trăsniţei (din semințe de cînepă pisate), ca să aibă parte de dragoste în timpul anului.

Cu regret, unele dintre tradițiile menționate precum și altele, care erau legate de sărbătoarea Dragobete s-au uitat, cu timpul. Totodată pe an ce trece sărbătoarea revine, în mod natural, la locul său binemeritat, fiindcă Dragobete înseamnă dragoste, respect.