Ion Neculce (1672-1746) pe bună dreptate poate fi socotit primul prozator între istoricii (cronicarii) moldoveni şi primul, cel mai înzestrat, istoric între scriitorii moldoveni pînă în a doua jumătate a secolului XIX. Spre deosebire de Gr.Ureche, M.Costin, N.Costin, ultimul mare cronicar moldovan Ion Neculce n-a făcut şcoli străine. Opera lui însă îi domină pe predecesori prin talentul nativ de scriitor înzestrat, prin facultatea de observator atent a toate cîte s-au întîmplat de le-a văzut, le-a trăit, prin documentare directă - a fost martorul şi participantul multor din cele scrise, precum şi prin faptul că Ion Neculce aşează istoriografia orală - faptele istorice tălmăcite de popor alături de istoriografia autoricească. Deşi e conştient că „istoriile celi vechi mai bine le ştiu istoricii, că le au scrisă iară nu din audzite”. Opera care a scris pe vecie numele lui Ion Neculce în istoria şi cultura Moldovei se intitulează Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, reflectînd viaţa politică, social-economică şi culturală a Statului Moldovenesc în perioada dintre 1661-1743. Contemporan şi părtaş al multor evenimente descrise, spre deosebire de predecesori, I. Neculce mai puţin apelează la alte cronici. Numai pentru partea de „pînă la Duca Vodă cel Bătrîn” el a folosit „nişte izvoade ce au aflat la unii şi alţii şi din audzitele celor bătrîni boieri”.

Printre „izvoadele” la care a apelat este şi Letopiseţul Ţării Moldovei de la Ştefan Dabija pînă la domnia a doua a lui Antioh Cantemir (1661-1705). Partea cea mare a operei lui Ion Neculce „au fost scrisă din inima sa”. Ion Neculce primul dintre cronografii moldoveni a înţeles că legendele, cîntecele bătrîneşti,întîmplările transmise din generaţie în generaţie, aureolate de concepţia poporului despre bine şi rău, despre ţară şi duşmanii ei, despre cauza sfîntă a apărătorilor drept - credincioşi ai vetrei strămoşeşti şi despre uneltirile celor păgîni, vicleni şi pofticioşi de pămînturi străine, sînt strîns legate cu istoria, cu ceea ce s-a întîmplat în realitate.

Pornind de la această convingere, Ion Neculce introduce în istoriografia moldovenească un capitol alcătuit din istorii orale, atribuindu-le, cu anumite rezerve, valoare de mărturii documentare. Vestitul compartiment O samă de cuvinte, de regulă, mai bine cunoscut decît opera capitală neculceeană, a fost impulsionat de grija istoricului scriitor de a păstra vie, de a nu lăsa uitării memoria istorică a poporului moldovenesc. „Deci o samă de istorii mai alese ... noi nu le-am lăsat să nu scriem. Însă nu le-am scris la rîndul lor, ce s-au pus de o parte, înaintea Dabijei Vodă s-au scris ... Că mulţi istorici streini, de alte ţări, nu le ştiu toate cîte se fac într-alt pămînt. Tot mai bine ştiu cei de pe loc, decît cei streini...”. Descrierea unor momente cruciale din istoria Moldovei: soarta haină a pămîntenilor săi, oprimarea lor socială de către fanarioţi, umilinţele la care erau supuşi de armatele invadatoare ale tătarilor, turcilor, ale generalului rus Minih fac din cronica lui I.Neculce un izvor informaţional fără preţ pentru istoriografia Moldovei din perioada respectivă.