De la începuturi şi pînă în epoca modernă Moldova se împărţea în ţinuturi. La hotarul dintre veacurile XVIII-XIX în Moldova se enumerau 34 de ţinuturi, însă „ele nici o dată n-au fost concomitent sub jurisdicţia Statului Moldovenesc”, din cauza rapturilor teritoriale.

Din prima jumătate a veacului al XV-lea Statul Moldovenesc a fost împărţit în două subdiviziuni. În 1436 fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaş şi Ştefan al II-lea, au împărţit puterea în Moldova. Ştefan al II-lea a fost domnitor în Ţara de Jos — partea de sud-est a Moldovei. Purta titlul de voievod, avea reşedinţa la Vaslui şi era primul membru al Sfatului domnesc la Suceava. În partea de nord-vest a Moldovei — Ţara de Sus îşi exercita autoritatea din scaunul domnesc de la Suceava Iliaş, fiul mai mare al lui Alexandru cel Bun. Această împărţire administrativ-teritorială a Moldovei s-a păstrat şi după dramatica domnie prin asociere, a lui Iliaş şi Ştefan al II-lea. La 1642, bunăoară, Vasile Lupu îl ridică pe Grigore Ureche, autorul primei istorii a Moldovei în limba moldovenească, „la una din cele mai înalte trepte ale ierarhiei feudale, anume acea de vornic al Ţării de Jos”.

Aşadar, Statul Moldovenesc se subdiviza în Ţara de Jos şi Ţara de Sus, acestea — în ţinuturi, ţinuturile aveau în subordonare ocoale, care cuprindeau cîteva sate şi slobodzii — localităţi formate din oameni aduşi din alte părţi şi scutiţi (sloboziţi), parţial sau integral, de plata impozitelor. În procesul reconstituirii sistemului urbanistic al Moldovei din veacurile XIV-XV putem urmări evoluţia a 29 de oraşe şi tîrguri moldovene, inclusiv Siret, care, „pe timpul domniei lui Laţcu (1365-1375) a fost, probabil, reşedinţa sa principală”, Baia — „reşedinţa primilor voievozi moldoveni”, Suceava, pe care „Petru I Muşat (1375-1391) şi-a ales-o capitală”. De la mijlocul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea şi pînă în 1862 următoarea capitală a Moldovei a fost oraşul Iaşi. În urma examinării structurii şi funcţiilor organelor statale: Sfatul domnesc, dregătoriile, armata şi ale Adunării ţării, precum şi a statutului domniei şi ale prerogativelor domnitorului, a raporturilor sale cu Biserica, se evidenţiază clar statornicia instituţiilor superioare de ocîrmuire a Statului Moldovenesc, caracteristice şi altor state feudale centralizate din Europa, confirmînd continuitatea lor pînă în epoca modernă.