Mărturiile create şi păstrate de norod din veacul al XIII-lea despre numele Moldova (rîu, ţară), despre numele etnic moldoveni, înveşnicite în balada „Mioriţa”: „unu-i moldovan”, în alte legende şi tradiţii orale moldoveneşti, sporirea evidentă a atestărilor etnice moldoveneşti nu numai în creaţia populară, ci şi în scrierile autorilor străini, în cronicile din alte ţări, în letopiseţele autohtone, în actele oficiale din secolele XIV, XV, XVI, XVII etc. resping încercările de a dosi, de a trece sub tăcere, de a falsifica dovezile multiseculare ale existenţei denumirii moldovenilor, de a substitui etnonimul moldovan/moldoveni prin „valah”, „român”.

Numele istoric al comunităţii est-carpatice nu este născocit de forţe politice oculte, nu este impus din afară. Numele de moldoveni este creat de comunitatea, etnosul care şi-a însuşit, a conştientizat şi păstrează acest semn fundamental identificator, unificator pe plan intern, deosebitor pe plan extern. Popoarele vecine cu Moldova ungurii, valahii, polonii, dar şi din ţări îndepărtate  ̶  cehii, lituanienii, germanii, curia papală ştiau cu certitudine de acum din veacul al XIV-lea că ţara de la răsărit de Carpaţi se numeşte Moldova, iar populaţia care a întemeiat această ţară se numeşte moldoveni.

Ansamblul tuturor mărturiilor de netăgăduit confirmă şi completează concluziile istoricilor, etnologilor, filologilor: în veacul al XIV-lea la răsărit de Carpaţi se definitivează hotarele etnice, politico-geografice, ce cuprind spaţiul etnic moldovenesc. Odată cu întemeierea Moldovei terminologia etnică, politico-socială: moldovan/moldoveni, moldovenesc, moldovenească, Moldova a pătruns în formele sale fundamentale şi cu semnificaţia istorico-geografică, etnopolitică definitorie în circuitul ştiinţific, în familia popoarelor europene.

În toate actele oficiale ale Moldovei din veacul al XIV-lea pînă în ziua de azi, în letopiseţele moldo-slavone, în cronicile moldoveneşti în limba moldovenească, în lucrările istoricilor, etnologilor moldoveni din veacul al XVII-lea  ̶ începutul celui de al XVIII-lea Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, fondatorii Statului Moldovenesc sînt numiţi moldoveni (moldavos, moldavanos, moldaviensis, moldavorum, moldavanae, moldavi  ̶ în limba latină), „молдаване, молдавцы, молдавские” ̶ în documentele în limba slavonă, „посольство, народ Молдавии”, „moldava gente”,” Moldavae nationis, „sua gente”; neamul moldovenilor, moldoveni, norodul Moldaviei... Izvoarele străine scrise demonstrează în mod incontestabil că de acum în secolul al XIV-lea spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru este acoperit de termenul moldoveni.

Etnonimul moldoveni, numele Moldova sînt fixate documentar nu numai în actele oficiale ale Ungariei, Lituaniei, Cehiei, Poloniei, Curiei papale, Țaratului Bulgar, ci şi în legăturile comerciale ale Ţării Moldovei cu Lvovul, Cameniţa, Bistriţa, Braşovul, centrele negustoreşti nord-pontice, precum şi în cronicele de limbă germană, latină din Polonia, Ungaria.

Populaţia dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră de acum în secolul al XIV-lea era atît de organizată şi consolidată, deşi împărţită în distincte pături sociale: „noi cu toată puterea noastră şi cu toţi boierii noştri, cu toţi pămîntenii noştri şi cu slugile” (dintr-o gramotă a lui Ştefan I), încît avea conştiinţa firească şi deplină că alcătuieşte un popor  ̶ poporul moldovenesc. În actul omagial prestat regelui Poloniei, domnitorul Moldovei Ştefan I (1394-1399) se obliga „să slujesc şi să ajut... cu toata puterea noastră... şi cu tot poporul Moldovei” („со всем посольством Земли Молдавской”). Cronicarul Macarie consemnează la 1551: „s-a adunat împreună poporul („събрася народ в коупе)”, episcopii şi cei ce se aflau în fruntea dregătoriilor şi căpeteniile oştilor şi tot statul domnesc”. Din „Cronica lui Azarie” (1551 - 1574) aflăm că la 1552 „s-a adunat tot poporul („събрася вес народ”), căpeteniile oştilor împreună cu episcopii şi boierii şi tot sfatul”.

Comunitatea etnică statornicită, conştientizată moldoveni este atît de răspîndită, că devine obiect de cercetare ştiinţifică din veacul al XVII-lea: în 1686 istoricul şi etnologul moldovan Miron Costin redactează monografia „De neamul moldovenilor din ce ţara au ieşit strămoşii lor”. La 1716 Dimitrie Cantemir scrie pagini întregi despre „moldava gente” în „Descrierea Moldovei”, în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (1717) D. Cantemir scrie mai multe pagini despre „părinţii neamului moldovenesc cum purtau grijă Patriei”, „hronicul vechimei neamului moldovenesc”, „folosul neamului moldovenesc”, „pomenirea neamului şi numelui moldovenesc la istoricii străini” ş.a. În originalul latin Dimitrie Cantemir scrie despre „gentem Moldovani, Moldavae nationem” ş.a.

Mai tîrziu, la începutul veacului XIX, scriitorul moldovan Alexandru Beldiman evoca (în „Tragedie sau mai bine-zis jalnica Moldovei întîmplare după răzvrătirea grecilor, 1821), evenimente dramatice, deplîngea naţia Moldovei. Alexandru Hrisoverghi, alt scriitor moldovan, menţiona la 1830 „tînguirea şi strigarea a obştimii moldovene”, evoca gloria „pavezei de neînvins a neamului moldovenesc” (Cetatea Neamţului). La 1831 Obşteasca Adunare extraordinară a Moldovei adoptă textul „Regulamentului Organic”, care fixa „două ţări” (Moldova şi Valahia), „doua naţii”: moldoveni şi valahi. „Regulamentul Organic al Valahiei” recunoştea „două popule”. În toate articolele respective ale hotărîrii „Conferinţei de la Paris” (mai-august 1858) privind organizarea formaţiunii „sub denumirea Principatele Unite Moldova şi Valahia, care rămîn sub suzeranitatea Maiestăţii Sale sultanul” se folosesc numai denumirile existente ale naţiunii moldoveneşti  ̶ moldoveni şi valahi  ̶ pentru reprezentanţii naţiunii valahe.

Populaţia din spaţiul carpato-nistrean de acum din veacurile mijlocii era recunoscută şi acceptată de autorii vremii drept o comunitate etnică bine închegată, conştientizată şi unită: gintă, naţiune. Umanistul elveţian J. Vadianus scria la 1534 despre comunitatea moldovenească: „gentes Moldauiam vocant" (ginta care se numeşte moldoveni). La 1540 demnitarul polon I. Tarnowskii constata: „Moldavicae gente”. Istoricul francez I. Peyssonnel, cunoscător al realităţilor moldoveneşti, constata la 1765: „la nation Moldave”. Prin urmare, de acum din veacul al XIV-lea sînt cunoscute, larg răspîndite şi acceptate în Moldova, cît şi în Europa, nu numai etnonimul moldovan, ci şi termenii unificatori - neam, gintă: neamul moldovenesc, ginta moldovenească, noţiuni coagulante, formatoare ale unei comunități social-politice supreme: naţiunea moldovenească, norodul moldovenesc.

Aşadar, de acum din veacurile XIV-XV sînt cunoscute şi recunoscute, atît în Moldova cît şi în Europa, numele etnic moldovan/moldoveni, noţiunile social-istorice, etnopolitice neam moldovenesc, naţiune moldovenească, norod moldovenesc fundamental-unificatoare pe plan intern şi distincte, individualizat oare pe plan extern - dovezi definitive ale constituirii, statornicirii şi continuităţii comunităţii etnice cu o adînc înrădăcinată conştiinţă naţională şi statală: neamul moldovenilor, poporul moldovenesc. Realitatea cultural-istorică şi etnopolitică examinată a fost fundamentată ştiinţific încă în secolul al XVII-lea de către Miron Costin: „Narodowi imie Moldawani”, Numele norodului: moldoveni.

În Moldova pătura conducătoare, dominantă, domnitorii, curtea domnească, dregătorii în majoritatea lor covîrşitoare erau moldoveni: slujeau Moldova, luptau pentru Moldova: ţarii Moldovei („Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei”, 1359-1507; „Letopiseţul lui Eftimie”, 1504—1554); boieri moldoveni „молдавских властель” („Letopiseţul lui Macarie”, 1504-1551, „Letopiseţul lui Eftimie”); conducerea moldovenească „начальство молдавское” („Letopiseţul lui Eftimie”); gospodarii/domnitorii moldoveni „молдавских господарей” („Letopiseţul de la Putna” Nr. 1, 1359-1526; „Letopiseţul de la Putna” Nr. 2, 1359-1518); comandantul oştenilor moldoveni „молдавских воем начальник» („Letopiseţul lui Macarie”).

În documentele semnate de ei domnitorii moldoveni se bazează pe credinţa boierilor moldoveni („бояр молдавских”) din 30.03.1392, pe credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici („вcex бояp молдавских великих и малых”)  ̶  din 8.03.1407.

O altă componentă influentă a clasei conducătoare moldovene o formau ierarhii Bisericii Ortodoxe din Moldova, care în letopiseţele moldo-slavone sînt desemnaţi învăţătorul moldovenilor „молдавский учитель” (mitropolitul în letopiseţele lui Macarie şi al lui Eftimie); arhierei moldoveni „архиереи молдавские” („Letopiseţul lui Macarie”); egumeni moldoveni „молдавские игумены” („Letopiseţul lui Eftimie”).

În cronicile moldo-slavone, în actele oficiale emise de cancelaria Moldovei, inclusiv în acordurile bilaterale, populaţia Moldovei este denumită trăitorii moldoveni „молдавский жителе” („Letopiseţul lui Macarie”), acei care se salvau de dări şi alte impuneri sînt desemnaţi bejenari moldoveni „прибеги молдавские” („Letopiseţul lui Eftimie”); cei care luptau sub steagurile Moldovei erau oşteni moldoveni „молдавских воех” („Inscripţia de la Războieni”, 1497). În hrisovul lui Alexandru cel Bun din 1.08.1404 populaţia Moldovei este menţionată pămînteni moldoveni „земляны молдавские”. În documentele sale acest domnitor face referire la „neamul nostru”, neamul moldovenilor. La 6.01.1395 Ştefan I, domnitorul Moldovei, depune jurămînt regelui polon în numele norodului Ţării Moldovei „посольство Земли Молдавской”.

În Moldova şi boierii, dregătorii, curtenii, ierarhii bisericii, şi ţăranii, orăşenii, slujitorii, oştenii în virtutea faptului că s-au născut în Moldova, trăiau în Moldova, se ştiau moldoveni. Şi dacă trăiau în Moldova, lucrau pămîntul Moldovei, slujeau Moldova, apărau ocina moldovenească  ̶ se considerau moldoveni şi în mod firesc îşi numeau graiul matern, graiul ţării  ̶  limbă moldovenească.

Chiar de la întemeierea ei, în Moldova trăiau rusini, bulgari, greci, saşi/nemţi, armeni, tătari, ţigani ş.a. Reprezentanţii acestor comunităţi, inclusiv cei „iertaţi de robie”, după cum a judecat Ştefan al III-lea cel Mare la 8.02.1470, li se da toata voia „să şadă în țara noastră slobod şi în bună voie, fără nici o siluire, cum şed şi trăiesc în ţara noastră toţi moldovenii după dreptul lor moldovenesc”.

Ca şi astăzi, în veacul al XV-lea majoritatea covîrşitoare a populaţiei Moldovei o formau moldovenii, de aceea Ştefan al III-lea cel Mare era îndreptăţit şi de istorie, şi de comunitatea etnică din care s-a născut, să se intituleze la 5 ianuarie 1477: Voievodul Moldovaniei.