Cel mai vechi popor din spaţiul carpato-balcanic amintit în relatările autorilor antici au fost tracii, un popor de origine indo-europeană a cărui etnogeneză s-a petrecut la sfîrşitul mileniului III – începutul mileniului II î.Hr. în spaţiul nord balcanic în vecinătate de alte populaţii indo-europene cum ar fi strămoşii hitiţilor, a italicilor, proto-balto-slavilor etc.

Tracii locuiau pe un vast teritoriu ce cuprindea spaţii întinse de la Marea Egee şi Peninsula Anatolică – la sud, pînă la Carpaţii Nordici şi cursul superior al Nistrului – la nord, de la Dunărea de Mijloc şi podişul Moraviei – la vest, pînă la Marea Neagră şi gurile Niprului – la est.

La sfîrşitul mileniului II-lea î.Hr. şi la începutul mileniului I î.Hr., tracii populează o mare o parte a Peninsulei balcanice, constituind, totodată, majoritatea populaţiei şi în multe insule ale Mării Egee: Samotrace, Naxos, Tasos, Lemnos, Cos, Lesbos. De asemenea, tracii sînt atestaţi în Asia Mică unde au contactat cu hittiţii, troienii si alte populaţii indo-europene înrudite din regiune.

Datorită unor particularităţi de ordin lingvistic şi a culturii materiale, vastul areal tracic este divizat de lanţul Munţilor Balcani (Haemus) în două mari părţi: tracii de nord şi tracii de sud. Autorii antici menţionează circa o sută de comunităţi tracice. Printre tracii de sud cei mai cunoscuţi erau: odrisii, beşii, bitinii, ciconii, edonii, iar printre tracii de nord: geţii (mai tîrziu dacii), tyrageţii, crobizii, tribalii, costobocii, carpii etc.

Herodot aminteşte că neamul tracilor este cel mai mare din lume după cel al inzilor. Tracii erau o populaţie sedentară, avînd drept principalele preocupări agricultura, creşterea vitelor, viticultura şi mineritul. Ei erau cunoscuţi ca aprigi războinici, caii şi armele lor erau vestite în antichitate.

Prima menţiune a tracilor aparţine lui Homer. Poemele homerice menţionează două neamuri trace – sintii şi ciconii – ca aliaţi ai troienilor, precum şi numele unui rege al tracilor Resos.

Limba tracilor făcea parte din marea familie a graiurilor indo-europene, fiind înrudită cu limbile protoitalice, proto-balto-slave şi iraniene.

Popoarele vecine. La sfîrşitul epocii bronzului (secolul al XII î.Hr.) au pătruns în spaţiul tracic populaţii din stepele nord-pontice, purtătoare ale culturilor Noua (răspîndită în Moldova şi Transilvania) şi Coslogeni (cunoscută în Dobrogea şi Muntenia), cu economia bazată pe creşterea animalelor şi plantelor. La est de traci, în secolele XII-IX î.Hr., locuiau cimerienii, o populaţie de origine indo-europeană. În secolul al VIII-lea î.Hr. ei au fost izgoniţi din stepele de la nord de Marea Neagră de către sciţi. Aceştia au contactat pe parcursul mai multor secole cu tracii, întreţinînd legături comerciale şi culturale. Mai tîrziu, sciţii sînt înlocuiţi de sarmaţi care au pătruns în pămînturile tracilor amestecîndu-se cu aceştia.

La vest tracii îi aveau ca vecini pe iliri, strămoşii italicilor şi celţi, ultimii fiind triburi numeroase din Europa Occidentală. La sud de traci locuiau grecii.

Mai multe grupuri trace sînt atestate şi în Asia Mică: bitini, mysi, frigieni ş.a. care menţineau relaţii cu Regatul Hitit, iar după distrugerea acestuia, în urma invaziei „popoarelor mării”, o parte din hitiţi s-au retras în pamînturile tracilor, ulterior aceeaşi soartă a avut-o populaţia micilor formaţiuni statale, numite „hitite” de către asirienii care, sub conducerea lui Sargon, le nimicesc definitiv în secolul al VIII-lea î.Hr.

Modul de viaţă. Pe parcursul întregii antichităţi, tracii nu s-au unit într-un singur stat, fiind împărţiţi în mai multe comunităţi politico-militare.

Pe teritoriile de la est de Munţii Carpaţi tracii sînt atestaţi la finele mileniului al II-lea î.Hr. Ei locuiau pe colinele înalte şi pe pantele dealurilor. Tracii creează mai multe aşezări, unele fortificate, avînd înfăţişarea unor adevărate cetăţi. Mai tîrziu acestea au fost numite dave.

Tracii se îndeletniceau cu agricultura, creşterea animalelor, precum şi cu meşteşugurile. Cultivau grîul, orzul şi meiul. Dintre animalele domestice creşteau vite cornute mari, porci, vite cornute mici şi cai. Lucrau loturile cu ajutorul unui plug din lemn tras de boi, roada o colectau cu ajutorul secerilor din bronz, mai tîrziu cu cele confecţionate din fier, iar grînele le măcinau cu ajutorul rîşniţelor.

În această perioadă se cristalizează meşteşugurile: ţesutul, confecţionarea uneltelor din bronz şi fier, a obiectelor din ceramică. Pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.Hr. capătă răspîndire tehnologia prelucrării metalelor, fapt confirmat de descoperirea în apropiere de Costeşti a unor forme pentru turnarea obiectelor din bronz. Către secolul al VIII-lea se răspîndeşte făurirea obiectelor şi armelor din fier (descoperite în apropiere de satele Selişte şi Mateuţi).

Una din activităţile secundare era vînătoarea.

Strămoşii noştri îşi construiau locuinţele din bîrne îngropate vertical şi împletite cu nuiele. Casele erau încălzite de sobe şi vetre.

În perioada timpurie societatea tracilor de nord era relativ omogenă din punctul de vedere al diferenţierii de avere. Ei erau organizaţi în comunităţi compuse din mai multe familii, în fruntea cărora se aflau persoane ce se bucurau de o mare autoritate.

Dezvoltarea economiei, societăţii şi culturii tracilor de nord a fost stimulată de contactele economice, militare şi culturale cu populaţiile vecine. Ei întreţineau relaţii cu tracii de sud, cimerienii şi sciţii din est, iar începînd cu secolele VII-VI î.Hr., cu coloniile greceşti fondate pe litoralul Mării Negre: Olbia, Tyra, Histria, Tomis etc.

Legăturile tracilor cu aceste popoare din Europa de sud-est sînt confirmate de numeroasele monumente arheologice descoperite pe teritoriul Moldovei.