Dimitrie Cantemir domn al Moldovei în perioada martie-aprilie 1693 și 23 noiembrie 1710-11 iulie 1711. S-a născut la 26 octombrie noiembrie 1673 în Iaşi în familia lui Constantin Cantemir. Domnia scurtă nu i-a îngaduit să se afirme ca domn, însă educația aleasă şi scrierile îl vor face „nemuritor".

A studiat pe parcursul multor ani prin grija tatălui său, care nu învățase decît sa se semneze, neavînd alte cunoștințe. Primul său dascăl a fost Ieremia Cacavela, un grec din Creta, școlit la marile universități occidentale, adus în 1688 de tatăl sau la Iaşi. De la acesta a învățat limbile greacă, latină şi slavonă, asimilînd şi primele noțiuni de filozofie. Trimis ca ostatic la Istanbul, unde a stat între 1689 şi 1691, a profitat continuîndu-şi studiile la Academia Patriarhiei Ortodoxe (Marea Școală) din Fanar, cu profesori celebri, studiind limbile turcă, arabă şi persană, dar şi cultura, literatura, religia şi muzica turcă. A continuat să studieze filozofia, stabilind, în acelaşi timp, legături cu personalități diplomatice, științifice sau religioase din Capitala Imperiului Otoman.

Întors în Moldova (1691), va ramîne aici pînă la moartea tatălui său (martie 1693). Cu puțin înainte de acest moment a fost ales domn de către boieri, dar ramîne pe tron doar 20 de zile pentru că otomanii nu i-au recunoscut domnia, preferîndu-l pe Constantin Duca, susținut de Constantin Brîncoveanu, domnul Valahiei. Cantemir este nevoit să plece la Istanbul, unde îşi continuă studiile, cumpărînd şi un palat în care să locuiască. Odată cu urcarea fratelui său pe tronul Moldovei (ianuarie 1696), va fi reprezentantul diplomatic al acestuia la Poartă. Pe lîngă învățătură, este interesat şi de deprinderea experienței militare, însoțind oastea otomană la asediul unei cetăți din Serbia (1697). În 1700-1710 îl regăsim la Istanbul, ocupat cu studiile, cu scrisul şi cu muzica, compunînd unele piese muzicale şi cîntînd la tamburină (un fel de chitară) pe la ospetele marilor dregători otomani. Considerat de turci un mare muzicolog, s-a numărat printre primii care au adunat folclor turcesc şi l-a transcris printr-un sistem de notație muzicală inventat tot de el.

Interesele Porții în partea de Nord a imperiului au dus la numirea sa pe tronul Moldovei începînd din noiembrie 1710. A contat în alegerea sa şi rivalitatea cu domnul Constantin Brîncoveanu, pe care trebuia să-l supravegheze. Pe plan intern şi-a format Sfatul Domnesc din boieri fideli familiei sale, printre care se număra cronicarul Ion Neculce, mare spătar, sau Nicolae Costin, mare logofăt, fiul lui Miron Costin. A redus şimtitor dările care trebuiau plătite de diferite categorii sociale, îndeosebi de boierii mici şi mijlocii. Ţelul său politic era instituirea unei domnii autoritare şi ereditare, urmărind şi ocuparea tronului Valahiei, la care se consideră îndreptățit ca urmare a căsătoriei sale cu fiica fostului domn, Șerban Cantacuzino. Astfel se explică prezența, pe propriul sigiliu, a bourului Moldovei împreuna cu acvila Valahiei.

În politica externă s-a apropiat de Rusia, considerînd că astfel Moldova era mai bine protejată, nutrind şi o deosebită admirație pentru țarul Petru cel Mare. În aprilie 1711, la Luțk, un împuternicit al său semna un tratat de alianță cu Rusia, îndreptat împotriva otomanilor. În scurt timp s-a ajuns la un conflict ruso-turc, în bătălia decisivă de la Stănilești, pe Prut (iulie 1711), victoria aparținînd turcilor. Cantemir va pleca în Rusia, locuind la Harkov, la Moscova (1713), apoi la Sankt Petersburg (1719), unde i se construiește un frumos palat. Agreat de Petru cel Mare, în 1721 este numit sfetnic intim al tarului şi membru al guvernului. Cu cîtiva ani în urmă, în iulie 1714, fusese primit în Academia din Berlin, ca o recunoaștere a meritelor sale de cărturar.

A elaborat de-a lungul timpului mai multe lucrari: Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea (1698), Metafizica (1700), Logica (1701), Fizica universală a lui Van Helmont (1701), Tratat de muzică turcească (1704), Istoria ieroglifică (1705), Studiu asupra naturii monarhiilor (1714), Descriptio Moldaviae (1716), Istoria creșterii şi descreșterii Imperiului Otoman (1716), Viața lui Constantin Cantemir (1718), Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brîncovenilor (1718), Despre conștiință (1722), Sistema religiei mahomedane (1722), Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor (1723).

Moare la 21 august 1723, fiind înmormîntat în biserica Sf. Constantin şi Elena din Moscova; în 1935 osemintele i-au fost depuse la biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Pe lespedea de marmură ce o acoperă scrie: “Aici, întors din lunga și grea pribegie, înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

Dintre moștenitorii săi se distinge Antioh Cantemir, fiul cel mic, poet, ajuns ambasador al Rusiei în Anglia şi Franța (1733-1744). George Calinescu i-a surprins sugestiv calitățile: „Voievod luminat, ambițios şi blazat, om de litere şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mînuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui dupa care tînjește şi aventurier, [...] academician berlinez, prinț rus, cronicar, [...] Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru".