Ecaterina-Margareta este fiica domnitorului Ieremia Movilă și a Elisabetei Movilă. Povestea ei este foarte romantică. Din păcate e și tristă. Ecaterina s-a căsătorit cu prințul Samuel Corecki, care se spune că a fost fermecat de frumusețea domniței și nu s-a lăsat pînă nu i-a cucerit mîna. Faimos războinic și cavaler, i-a ajutat mereu pe Movilești chiar împotriva dorinței regelui său. A fost de față și la dezastrul lor.

După bătălia de la Drăgșani, travestiți, el în ostaș de rînd, ea în țărancă, pentru a nu fi recunoscuți de dușmani, Corecki, fu totuși prins de turci și trimis cu întreg convoiul de prizonieri la Constantinopol, iar pe domniță o prinseră tătarii, care o luară cu ei la Cetatea Albă. Domnița Ecaterina Movilă, principesa de Corecki, țărancă de ocazie, își zgîriase fața cu unghiile pentru a se sluți și șiretenia ei prinse atît de bine, încît tătarul care o robise, crezînd că este o femeie de rînd, o puse acasă la el sa curețe bucătăria, să spele vasele și să măture curtea.

Domnița sclavă aștepta un copil. Munca la care o punea tătarul era atît de istovitoare, mai ales pentru ea, neobișnuită cu greul, mîncarea ce i se dădea atît de neîndestulătoare, încît biata femeie era sigură că nu va ajunge niciodata să poată fi mamă. Totuși, după 6 luni de captivitate, pe la sfîrșitul lui februarie 1617, ea născu un fiu sănătos. Din clipa aceea, începu să se gîndească cum ar face să scape de sclavie. Odata cu ea, tătarul mai făcuse un prizonier, pe care-l ținea rob, în casa lui, la Cetatea Alba. Prizonierul tătarului era un francez, Charles de Joppecourt, un nobil din Lorena care, la bătălia de la Drăgșani, încăpu prizonier în mîna tătarului de la Cetatea Albă.

Domnița Ecaterina chemă într-o zi pe tovarășul ei de robie și-i spuse că, dacă jură să facă întocmai cum îl va învăța, va putea scăpa din mîinile tătarului, avînd putință de a o răscumpăra și pe ea. Omul jură și află atunci că tătarul acela avea un frate, care,

în urma unei boli, orbise și muțise. Nici un doctor nu-i putu fi de folos. Ea însă avea un inel cu o piatră scumpă, dat de soțul ei pe vremea cînd erau logodiți. Acest inel îl ascunsese în părul ei bogat, pentru ca să nu i-l găsească tătarul, fiindcă era nu numai o duioasă amintire, însă piatra lui vindeca de orice boală. Deci, cu piatra aceasta să vindece el ochii și urechile tătarului, iar acesta, drept mulțumire, îi va restitui libertatea. Odată scăpat de robie, va pleca în Polonia pentru a duce știrea la Corecki și a încerca răscumpărarea ei. Însă trebuie să-i jure încă o dată că, înainte de a pleca, îi va restitui piatra, căci fără ea n-ar putea-o duce mai departe în sclavie.

Francezul jură, scoase piatra din inel și se puse pe lucru. Așteptă cîteva zile pînă auzi pe tătar tînguindu-se față de el, că nu este chip să se lecuiască frate-său de pacostea ce-i căzuse pe cap. Spuse atunci stăpînului său ca-l va vindeca el, dacă-i făgăduiește libertatea, îl puse să jure, față de bolnav chiar, pe Coran, pe Mahomed si pe Caaba de la Mecca, că nu-i va cere «medicamentul», că-l va dezrobi și că-i va da și pașaport de liberă trecere în interiorul raialelor turcești. Tătarul făcu jurămîntul, făgăduindu-i pe deasupra un cal bun și bani îndeajuns.

Cînd veni luna plină Ecaterina pregăti suc de viorele și de alte flori de primăvară, improvizatul medic se înfățișă la bolnav și-l unse pe-un ochi cu sucul acela. Apoi puse piatra peste pleoapă, legă ochiul cu o batistă și așteptă șapte ceasuri. Cînd scoase batista, tătarul vedea. Mai minunat decît tătarul era francezul însuși. A doua zi îl vindecă de celălalt ochi, a treia - de-o ureche și a patra - de cealalta. A cincea zi era călare cu 50 de galbeni în pungă, cu pașaportul în buzunar și cu scrisori de Ia domniță către soțul ei și către rudele din Polonia. Piatra i-o dăduse înapoi, făcîndu-i jurămînt că va gasi pe principele Corecki în orice parte a lumii o fi.

Pe drumul lui se întîlni, din întîmplare cu un soldat polon, fost prizonier la Istanbul, de unde, evadînd, se întorcea acum în țara lui. Află de la el despre încarcerarea principelui Corecki în închisoarea celor Șapte Turnuri. Joppecourt încredință polonului scrisorile trimise de domniță surorilor sale, iar el își întoarse calea de Ia nord la sud, apucînd drumul Istambulului, căci ținta lui era să găsească pe Corecki.

La începutul lui mai abia sosi el în capitala otomanilor și acolo, mergînd de-a dreptul la ambasada Franței află că ambasadorul luase sub protecîia lui pe prizonierul din cele Șapte Turnuri, trimițîndu-i deseori de mîncare și de băut. Află, de asemenea, că sultanul ceruse turcirea lui Corecki, odată cu a Movileștilor, însă credinciosului prinț i se părea orice soartă mai buna decît această renegare. Cît despre răscumpărare nu putea fi vorbă, fiindcă turcilor le era frică de vitejia Iui Corecki. Era amenințat, dacă nu trecea la islam, să îmbătrînească și să moară în închisoare.

Joppecourt reuși să ajungă în temnița lui Corecki, aducîndu-i un coș cu merinde și o scrisoare a domniței. Povesti prizonierului toate amănuntele vieții de robie a domniței primind de Ia el o scrisoare către ea și una către frate-său, principele Carol Corybut Corecki, prin care-l ruga să se împrumute, să vîndă, să facă orice jertfă pentru a căpăta bani îndestul în vederea răscumpărării nevestei Iui.

Prin iulie 1617 Joppecourt se întoarse la Cetatea Albă și transmise domniței scrisoarea lui Corecki. Tătarul aștepta de la Joppecourt rascumpărarea pentru Ecaterina-Margareta. Aflînd însă că venise fără bani, i se mai potoli bucuria și-l sfătui să plece din nou și să se întoarcă cu 6000 de galbeni. Joppecourt se tîrgui ca la piață, scăzînd prețul la 3000 de galbeni. Cumnatul Ecaterinei, fiind înștiințat de încheierea tîrgului, trimise banii în toată graba, și astfel, pe la sfîrșitul toamnei 1617, Joppecourt putea întovărăși pe Ecaterina-Margareta Corecki în Polonia, la rudele ei.

Prima grijă a domniței a fost să încerce răscumpărarea soțului ei. Dar sultanul rămase neclintit în hotărîrea lui. Corecki va trebui să se lepede de legea creștinească sau să piară în închisoare. Nu făcu nici una, nici alta. A scăpat însă din închisoare, fără intervenția pietrei miraculoase. Un secretar la ambasada Franței la Istanbul, Martin Parisien, l-a ajutat să evadeze. Fereastra camerei în care se afla Corecki n-avea gratii, fiindcă era tocmai în vîrful turnului, spre mare.

Secretarul de ambasadă îi trimise ca de obicei, de mîncare, ascunzînd într-o plăcintă o sfоară, cu care Corecki pescui, noaptea, o scară de frînghie, pe care i-o adusese un popă, care aștepta jos într-o barcă, la picioarele turnului. Prizonierul coborî pe scară în barca popii si fu ascuns la marginea orașului. Două luni de zile a stat fugarul ascuns în casa popii. Pe căi ocolite, străbătînd întreaga Europă, ajunse în sfîrșit în Polonia cam prin vara anului 1618.

Bucuria revederii încercaților soți fu scurtă. După un an Ecaterina-Margareta, istovită de viața de roabă, se îmbolnăvi și se stinse în cursul anlui 1639. Nemîngîiatul Corecki nu s-a mai însurat. Fiul născut în robia tătărească muri tînăr și el, iar fata, Ana, născută după revenirea lui Corecki din prizonierat se mărită mai tîrziu cu Andrei Leszcynski, Voievod de Belz.