Gheorghe Ștefan a avut două domnii în Moldova: 13 aprilie 1653– mai 1653 și 16 iulie 1653–13 martie 1658. Gheorghe Ștefan, numit și Burduja a fost fiul lui Dumitrașcu Ceaur, dintr-o veche şi avută familie de boieri moldoveni. A doua lui soție a fost Safta, fiica vistiernicului Toader Bou și a Agafiei Prajescu. Despre aceasta se cunosc puține lucruri, doar că a fost furată la drumul mare de Gheorghe Ștefan. În domnia lui Vasile Lupu a ocupat dregătoria de logofăt fiind șef al cancelariei domnești, însă a uneltit împotriva domnitorului. Aflat în 1648 la curtea principelui Transilvaniei într-o misiune diplomatică, el “mai multe adăogea spre vrajbă, şi în locul trebilor stăpînu-său, în solii au aşedzat treaba sa spre domnie”, scrie Grigore Ureche.

Logofătul Gheorghe Ștefan este îndemnat să se răscoale de rivalul lui Vasile Lupu, Matei Basarab al Valahiei. Beneficiind de ajutor extern, îl alungă pe Lupu la cazaci, dar acesta se reîntoarce și îl infrînge la Popricani pe fostul său logofăt, care-l trădase. Dorind să se răzbune pe Matei Basarab, Lupu îl urmărește pe Gheorghe Ștefan și în Muntenia, însă este învins în bătălia de la Finta, fiind astfel nevoit să fugă din nou, pierzînd tronul definitiv. Vasile Lupu se refugiază la tătari și de acolo la Constantinopol.

Gheorghe Ștefan reușește să-și cumpere în 1653 confirmarea domniei de la turci. Fidelitatea lui Gheorghe Ștefan față de Principele Transilvaniei Gh. Rakoczy nu era privită cu ochi buni de turci, mai ales ca Rakoczy organizase o alianță cu Muntenia, Moldova, Suedia, Brandenburg și cazacii, contra Poloniei. O oaste alcătuită din 20 000 de moldoveni, 30 000 de munteni şi 50 000 de ardeleni porni împotriva regelui Jan Kazimir. Însă aliaţii au fost părăsiţi de suedezi şi ulterior înfrînţi de tătari.

Pentru a-i fi iertată insubordonarea Gheorghe Ştefan expedia sultanului o sumă suplimentară de bani şi daruri. Banii au fost acceptați, însă solul trimis de domnul Moldovei fu spînzurat. Domnul a fost chemat la Adrianopol. Bănuind însă ce i se pregătea, el nu s-a încumetat să meargă la Istanbul și a luat calea unei îndelungate pribegii, ce a durat un deceniu: 1658-1668. Toți îl părăsesc, și lipsa de mijloace îi aduce mizeria materială. Bolnav, părăsit și aflat în suferință, moare la Stettin în 1668, de unde soția sa, Safta, îl aduce în țară, presupunîndu-se că e înmormîntat la Mănăstirea Cașin. Astfel s-a încheiat istoria unui domn pămîntean, despre care cronicarul Miron Costin a scris: “Om deplin, capu întregu, hire adîncă, cît poţi dzice că nascu şi în Moldova oameni...” .