04 april 2011, 16:38 views 7986
Back views 7987 Views
Negruzzi Costache   | Poezie

Potopul

Curier de ambe sexe, nr. 1, noiembrie 1837

În ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului, şi jgheaburile cerului s-au deschis.
Facere, cap.7

Negur-ameninţătoare orizonul învălise,
Iar prin năduşitul aer vântul ager vâjia,
După nouri groşi şi negri soarele-acum asfinţise,
Şi scaldată-n sânge luna în prejma lui răsărea.

Iată mare întuneric preste univers se lasă,
Şi grozavul ceresc tunet începu a bubui,
Tot pământul se clăteşte; marea din matca sa iasă;
Preste lumea vinovată năvălind a se lăţi.

Bolta cerului se sparge subt a apei greutate,
Ploaia se aruncă râuri ca pe gura unui scoc,
Sate, târguri şi oraşe, cetăţi, turnuri înecate,
Se văd numai când prin nouri îşi fac fulgerele loc.

Dumnezeu apucă-n mână paloşul de răzbunare,
El e mult-îndurătorul, dar şi drept-judecător,
Vrea să pedepsească lumea pentru-a sfintei legi calcare,
Şi sumeţul om să vadă că-i un vierme muritor!

Munţii, măgurile nalte sta subt apă îngropate,
Undele spăimântătoare preste ele s-arunca;
Numai a unei stânci creştet prin talazele turbate
Precum un uriaş straşnic din adâncuri s-arăta.

Vălmăşală zgomotoasă ocolea coastele sale,
Pre care apele negre cu pornire le izbea;
Omenirea împregiuru-i scotea ţipete de jale,
Nevoindu-se cu silă să se urce păn-la ea.

O, ce răcnete grozave! ce amară suspinare!
Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta,
Ea venea şi preste dânşii apăsând recile-i gheare,
În noianul prăpădirii fără milă-i cufunda.

Acolo un crac de munte se dezghină cu pornire,
Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit,
Ticăloşii ce pe dânsul sta cuprinşi de îngrozire,
Cad cu el — moartea-i aşteaptă — undele i-au coperit!

Mai încoaci un şiroi iute pe un tânăr fiiu cuprinde,
Când sărmanul vrea să scape pe al său tată bătrân,
Şi să ducă mai departe unde apa nu se-ntinde,
Pe maică-sa care ţine frăţiorul lui la sân.

Nu e mijloc de scăpare de a Domnului urgie,
Pretutindini este moarte, pretutindini ocean,
Numai stânca uriaşă se înalţă cu mândrie,
Arătându-şi golul creştet preste groaznicul noian.

P-acea mare înălţime singuri doi tineri scăpară,
Gingaşa fată Selmina ş-amorezul său iubit,
Ei văd moartea cum spre dânşii se apropie amară,
Mulţămiţi că şi atunce soarta nu i-au despărţit.

Amândoi au rămas singuri din grozavnica pierire,
Cungiuraţi de negre ape, d-acel vifor furios;
Ploaia preste ei se varsă ca şiroiul în pornire,
Clocotesc fierbând deasupra tunetele fioros.

Iar prin latul întuneric ce se-ntinde pe tărie
Când de când brăzduind cerul fulgerul scânteitor,
Preste undele muginde le-arăta cu grozăvie
Cum plutea ca nişte plaghii leşile fraţilor lor.

A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate
Se prăval ca două râuri pe-ovilită faţa sa,
Inima-i din loc sărită de abia ceva se bate,
Ca s-arate că viaţă în ea încă mai era.

Ca o floare încujbată d-a crivăţului suflare,
Se lipeşte lângă pieptul pre scumpului ei Edvin,
Şi privindu-l multă vreme, cu o lungă-mbrăţoşare
În sfârşit astfel grăieşte, slobozind un slab suspin:

“Nu ne-a mai rămas, Edvine, de nădejde nici o rază,
A sosit a vieţii noastre sfârşitul îngrozitor,
Priveşte cum sluta moarte cătră noi înaintează!
O, durere-a despărţirei! O, al nostru trist amor!

Ah! care din aste valuri, unelte-a morţii cumplite,
Care e acel ce soarta pentru noi l-a hotărât?
Puţinele mele zile iată-le de-acum sfârşite!
Sprijineşte-mă în braţe-ţi, să mor l-al tău sân iubit.

În curând a să sosească mâna morţii cea de gheaţă
Şi de draga ta Selmină să s-atingă-nfiorat,
Să mă ia de lângă tine, de lângă scumpa mea viaţă
Ca s-afunde în adâncuri un suflet nevinovat!...”

În fiorii spăimântării leşină tânăra fată,
Undoioasele ei coame viforul le-nvăluia;
Semăna ca o mlădiţă de-un vânt ager sfărămată.
Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia!

În a sale slabe braţe Edvin strâns la piept o ţine,
Căutând să o învie cu-al său rece sărutat;
Nu gândeşte la pieirea ce era pe lângă sine.
Lumea, viforul, potopul, viaţă, moarte a uitat.

Nimic altă el nu vede decât pe-a sa mult-iubită
Şi-n vederea astă tristă în inima lui simţind
O durere mult mai crudă decât moartea cea cumplită,
Faţa ei muiată-n lacrimi o sărută suspinând,

Zicând: “Draga mea Selmină! ah! rogu-te, te trezeşte,
Fie-ţi milă, o pre-dulce, de-al meu plâns, de-al meu oftat,
Mai deschide ochişorii, pe iubitul tău priveşte!
Ah! al tău sufleţel poate cătră ceruri a zburat!”...

De-a iubitului său lacrimi şi duioasă sărutare
Se deşteaptă biata fată din acel leşinat greu,
Şi-nălţând spre ceruri ochii, c-o adâncă suspinare
Zice: “Oh, cât e de mare mânia lui Dumnezeu!

O, tu sfântă, prea-înaltă, fiinţă misterioasă!
Tu care ai locuinţă în acest cer înfocat,
Dumnezeule cumplite! de ce mâna-ţi mânioasă
Preste noi nenorociţii cu urgie-ai apăsat?

Care fu a noastră vina, prea-puternice-mpărate!
De vrei să ne pierzi cu lumea care ţie a greşit?
Au doar sunt atât de grele şi mari a noastre păcate?
Însă noi n-am făcut altă decât numai ne-am iubit.

Oh! cât eşti de straşnic, Doamne, în a ta dreaptă mânie,
Cât d-amar este paharul ce-l bem în acest minut!...
Ah! din mintea mea nu iasă acel ceas de grozăvie
Când în undele turbate pe-al meu tată am văzut.

Cum se lupta împotriva înviforatelor ape,
Nevoindu-să să poată păn-la noi a se urca,
Şi văzând că nu-i rămâne vro nădejde ca să scape
Întinses-a sale braţe spre-a mă binecuvânta;

Când deodată preste dânsul căzând valul cu pornire
Şi d-această de pe urmă mângăiere m-a lipsit;
Însă, scumpule Edvine, oricare nenorocire
Aş uita fiind cu tine, vieţuind cu-al meu iubit...

Dar ce poate face omul împotriva voiei sfinte?
Cine poate înţelege scopul ei acel ascuns?
Iartă cârtirile noastre, Dumnezeule părinte!
Căci ele scap dintr-un suflet ce durerea l-a pătruns.”

Edvin sprijinea în braţe p-a lui scumpă amoreză
Ce de silnica suflare a furtunii s-alignea,
Căuta nenorocitul ca să o îmbărbăteză,
Să-i astâmpere durerea, şi aceste îi zicea:

“Draga mea! Nici o fiinţă pe lume nu mai trăieşte,
Din obşteasca prăpădire nici un om n-a mai rămas,
Numai noi mai viem încă, dar şi pentru noi soseşte
Moartea să ne-mbrăţoşeză în acest amarnic ceas.

Cum a rouăi picătură soarele de dimineaţă
O usucă şi o scurge, ca şi când nu ar mai fi,
Astfel, scumpa mea Selmină, fu şi trista noastră viaţă,
Se uscă precum şi roua, şi cât şi dânsa trăi.

Dumnezeu acest puternic, a cărui suntem lucrare,
Pedepseşte pe dreptate pe omul cel vinovat;
El ne-au făcut, el ne pierde. — Să ne plecăm cu răbdare,
Neuitând că el de este drept, e şi mult-îndurat —

Ca un stăpân şi părinte ceartă, dar şi miluieşte,
Pentru noi, a sa zidire, îngrijire va avea,
El o vecinică viaţă în ceruri ne pregăteşte.” —
Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia!...

De cuvintele acestea Selmina încuragiată,
Simţi o nouă putere încălzind sufletul său,
Cătră cer cu duioşie ochii mai rădic-o dată
Zicând: “Lăudat să fie numele lui Dumnezeu!

De-acum poate sosi moartea, ea nicicum mă îngrozeşte,
Căci încai mor mulţămită lângă scumpul meu iubit...”
Vorbind încă, iată apa preste dânşii năvăleşte;
Valurile-acoperindu-i în adânc i-au înghiţit.

              1837, noiemv.

În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?

Settlements of Moldova
Statut:
Sat
Prima atestare:
1910
Populația:
800 locuitori

Băneştii Noi este un sat din cadrul comunei Băneşti, raionul Teleneşti. Localitatea se află la distanţă de 10 km de oraşul Teleneşti şi la 92 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 800 de oameni. Satul Băneştii Noi a fost menționat documentar în anul 1910.

Library
Electronic library of www.moldovenii.md contains books, documents, audio and video materials about the Moldavian history, culture and civilization from the ancient time to nowadays.