(Logogrif literar)

Călătoria cu calea ferată este cea mai îndemânatică, însă câteodată şi foarte ostenitoare.

Pornindu-mă de la staţiunea X*** pe o arşiţă teribilă din luna iulie şi călătorind răstimp de 54 de ore consecutive, mă coceam în cupeul vagonului bucşit de pasageri, care se schimbau necon­tenit, unii ieşind, iar alţii intrând în cuşca de fier înfierbântată ca un cuptor de tropicele raze ale soarelui. Eram stingherit în toate mişcările mele, neavând loc să-mi întind măcar picioarele; singur numai capul îl puteam rezema de dosala fotoliului.

Simţeam că mă topesc, că toată vlaga din corpul meu se scurge din mine în şiroaie de sudoare. Somnul, deşi mă cuprin­dea, imediat era întrerupt de ghiontitura vreunui pasager, ce-şi lua bagajul portativ, ca să iasă. Şi când, în sfârşit, sosii la Mos­cova, coborându-mă pe platforma debarcaderei, totul mi se învârtea înaintea ochilor, aşa că-mi părea că sunt beat.

O slăbiciune nespusă mă cuprinse şi somnolenţa mă obora de pe picioare. Ieşind din gară, mă suii în prima birjă ce-o întâmpinai, uitând să spun birjarului la ce otel să mă ducă. Iar acesta, fixând modestul meu bagaj şi neţinându-mă, se vede, de boier mare, mă duse la un mic otel din mahalaua capitalei.

Intrând în odaia ce chelnerul mi-o indicase, nici nu mai băgai de seamă unde mă aflu, ci îmbrăcat de drum, precum eram, m-am aruncat pe pat, căzând imediat într-un somn atât de adânc, încât părea că a amorţit sufletul în mine.

Cât timp voi fi zăcut în nesimţirea aceasta letargică, nu ştiu, căci abia atunci deschisei ochii, când simţii în nas un miros acru şi intensiv, ce-mi ardea în nări, făcându-mă să strănut.

Atunci mă trezii cu desăvârşire. Ridicând capul, rămăsei uimit de priveliştea ce mi se înfăţişa: pe perina, pe care am fost cul­cat, era o baltă de sânge, iară lângă mine sta un om ce mă ţinea cu o mână de puls, pipăindu-mi cu cealaltă pieptul. Lângă uşă observai un poliţian şi un amploiat, care era, precum putui înţe­lege după uniforma lui, comisarul poliţiei.

Sărind în picioare şi respingând pe acela ce-şi pusese mâna pe al meu piept, mă uitai în jur, neputând să-mi dau seama ce vor ei de la mine.

Atunci ca fulgerul îmi trecu prin gând, ori de nu cumva necunoscuţii aceştia sunt nişte pungaşi, ce vor a-mi scoate de la sân portofoliul cu banii ce-i purtam cusuţi în căptuşeala jiletei. Dar poliţianul? Ce caută el aici? Să fie el un camarad al pră­dătorilor? Iată întrebările, ce-mi frământau mintea în acel mo­ment.

— Cine sunteţi şi ce voiţi de la mine? mă adresai furios către dânşii.

Însă comisarul poliţiei, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea mea, nu-mi răspunse nimic, ci, plecându-se, începu a se uita pe sub patul pe care adormisem. Apropiindu-se apoi de mine, mă întrebă:

— Unde ai aruncat arma?

— Ce armă? replicai eu, frământat de presupuneri.

— Arma cu care te-ai împuşcat! Au nu te vezi plin de sânge din cap pân-la picioare?

Şi-ntr-adevăr, privindu-mă în oglinda de vis-à-vis, încremenii de spaimă: toată faţa mea, părul de pe cap şi pieptul erau aco­perite, ca de o scoarţă, de sânge închegat. Nu mă putui dumeri: visez sau aievea mă aflu în aşa hal? Dar câteva picături de sânge, ce începură a-mi curge din nas, mă făcură să înţeleg cauza. Atunci mă adresai furios vizitatorilor mei:

— Domnilor, eu sunt bun sănătos şi nici prin gând nu mi-a trecut să mă împuşc: de osteneala şi căldura ce am suferit în de­cursul lungii mele călătorii în vagon, am sângerat din nas. Însă această neînsemnată întâmplare nu v-a îndreptăţit deloc să intraţi cu forţa în odaia mea, şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât eu nu l-am chemat pe nimene. Purtarea d-voastre îndrăzneaţă voi denunţa-o unde se cade. Iară ce s-atinge în special de d-ta, dom­nule, care căutai a-mi scoate banii de la piept, vei fi adus înaintea tribunalului.

— Greşeşti, îmi răspunse dânsul, căci eu sunt medic: cre­zându-te mort, îţi ascultam funcţiunea inimii. Eu am intrat aici cu comisia chemată de chelnerul otelului, care a auzit în odaia d-tale o împuşcătură...

El voi să mai adauge ceva, dar se opri subit pe loc şi, ridicând nasul, părea că adulmecă spre uşa încuiată a odăii megieşe. Prin bortiţa cheii acelei odăi străbătea fum.

— Arde în acea odaie, exclamă medicul, căci se aude fum de petică aprinsă.

Poliţianul ieşi cu grăbire afară întorcându-se peste scurt cu mai mulţi chelneri. În tot otelul se făcu un vălmăşag haotic. Uşa închuiată fu deschisă şi noi toţi năvălirăm în odaia de unde ieşea fumul. El se ridica dintr-o perină aprinsă de pe pat, iară lângă pat zăcea pe pământ, cu faţa în sus, un individ scăldat în sânge, ce curgea încă din tâmpla lui dreaptă dintr-o rană considerabilă cauzată prin un revolver, ce-l ţinea încă în mână.

Sinucigaşul era tânăr: el putea să aibă cam 25 de ani, era slab la trup şi cu o faţă palidă, brăzdată de tainice chinuri. Pielea feţei lui semăna cu o hârtie galbenă, iar peste înfundăturile ochilor şi ale obrajilor se întindeau ale morţii umbre vinete.

Strania lui fizionomie nu exprima vreo durere, ci o tristeţe nespus de adâncă, un chin precum îl produc numai giganticele patimi sufleteşti. Privindu-l, nu simţeai înfiorarea, ce o produc de altfel trupurile moarte, ci mai vârtos un fel de compătimire duioasă, precum o simţeşti la despărţirea de un bun prieten ce a repausat.

Chelnerii deschiseră fereastra, ca să iasă fumul, şi cu ajutorul apei din lighean stinseră focul în puţine minute.

Atunci medicul, plecându-se, cercetă pieptul sinucigaşului, constatând subita lui moarte. Întorcându-se apoi spre noi, a zis:

— Acest nenorocit îmi este cunoscut, şi d-voastră, domnule comisar de poliţie, puteţi dresa procesul verbal după cele ce vin a vi le comunica.

Sărmanul acesta se trage din clasa copiilor găsiţi şi a fost adăpostit aici în ospiciul pentru copii lepădaţi. Cine au fost părinţii lui, nu se ştie. Crescut în ospiciu până la etate de zece ani, a fost trimis în institutul de orfani al statului. Arătând o rară şi marcantă inteligenţă, a atras atenţiunea şi simpatia profeso­rilor, care, descoperind într-însul un deosebit talent limbistic, l-au trecut cu studiile în institutul orientaliştilor*. Ieşind din aces­ta cu diplomă, fu trimis ca misionar în Abisinia. Admirabila sa elocinţă teologică cuceri toate inimile, captivând chiar şi pe Neguşul Menelik. El ar fi putut face carieră strălucită, dacă nu s-ar fi lăsat condus de inspiraţia sa pentru nişte idei ciudate, la o dispută ce sta în contra dogmelor vechilor apostoli.

El îşi alcătui o filozofie exclusivă, un fel de cult ce nu se potri­vea cu doctrinele ortodoxe. Acuzat de clerul de acolo, fu reche­mat în capitală, judecat de duhovnicii sinodului şi surghiunit într-o mănăstire părăsită din pustiurile guvernământului Tomsk. Dar el şi acolo îşi găsi adepţi printre locuitorii nomazi şi refugiaţii de la munca silnică. Denunţat din nou, ancheta criminală îl de­clară de nebun. Acestui verdict a urmat internarea sa în ospiciul de psihopaţi.

În fine, însă, consiliul medical, din care am făcut parte şi eu,

• Acest institut pregăteşte misionari pentru propaganda creştinească în Asia şi se învaţă acolo toate limbile orientale.

a recunoscut că el nu-i vindecat de ideea sa fixă; ideea aceasta era însă atât de rătăcită, încât orişicine îl putea cunoaşte de nebun; propaganda sa nu putu constitui deci nici un pericol. Comisia hotărî aşadară a-l elibera din casa de nebuni. Pasul acesta poate că a fost greşit, căci, nestând mai mult sub nici o controlă, a terminat prin a-şi curma firul vieţii.

— Fie cum va fi, formalităţile anchetei trebuie să meargă drumul lor, răspunse comisarul poliţiei. Şi el începu a căuta pe masa de scris, pe care găsi o epistolă sigilată, pusă pe un pachet legat cruciş cu o aţişoară. Pe epistolă era scris:

„Domnului prim megieş al odăii, ce o ocup eu, oricine el va fi. Iară dacă din întâmplare ambele odăi ar fi deşerte, atunci acelui ce după moartea mea va intra întâi în una din ele.“

Comisarul poliţiei, luând epistola, mi-a înmânat-o cu ur­mătoarele cuvinte:

— Domnule, mai înainte de toate scuză că după arătarea chel­nerului am intrat cu forţa în odaia d-tale. Dar însuşi chelnerul, auzind zgomotul împuşcăturii, n-a nimerit unde s-a căzut, şi în buimăceală ne-a arătat odaia d-tale, la a cărei uşă am bătut fără a primi vreun răspuns sau a auzi vreo mişcare, fiindcă atunci d-ta te aflai cufundat într-un somn adânc. Deci, nepierzând tim­pul, noi am silit uşa şi, intrând, te-am aflat fără mişcare, cu ochii închişi şi cu capul într-o baltă de sânge. Acea privelişte imediat ne-a făcut să credem că v-aţi împuşcat în cap, dar la urmă, cum vezi, s-a lămurit chestia. Sinucigaşul este megieşul d-tale. Deci după voinţa mortului şi după adresă, epistola lui îţi aparţine d-tale; numai te rog a o citi înaintea mea. Formalitatea cere aceasta.

Eu deschisei epistola, care avea următorul cuprins:

„Domnule Necunoscut. Noi am călătorit cu acelaşi tren şi, pot zice, în acelaşi cupeu, dar în vălmăşagul şi schimbările necontenite ale pasagerilor d-ta nu m-ai băgat în seamă... Şi ce interes putut-a să vă inspire fiziono­mia mea, ca să-ţi rămân în amintire? Dar eu, căutând omul pe care doream a-l însărcina cu testamentul meu, nu te-am lăsat din ochi, urmărindu-te cu intenţia ca să descind la acelaşi otel, la care vei şedea şi D-ta.

Acum, ştiind că ancheta judiciară se va face la faţa locului, vă las 20 de ruble alăturate pentru îngroparea mea creştinească. Săracă este ofranda ticăloasei mele rămăşiţi, dar zbuciumat în viaţă, sărac m-am născut şi sărac am murit, respins fiind din sânul societăţii ca funcţionar, ce-şi câştiga pâinea pentru viitor.

Eu am fost născut din rândul acelor creaturi nemernice, arun­cate ca de prisos pe acest pământ şi înstrăinate de ceata sociabilă, ce-i înconjoară. Izgonit din hotarele drepturilor comunei, rătăceam într-un orizont deşert şi întuneric, în care pierdusem orice urmă şi orice legătură cu lumea activă, văzând alfa şi omega funcţiilor vieţii numai în curmarea unui proces fără ţintă şi sfârşit.

Omul izgonit din principiile sociale pluteşte în spaţiul deşert ca frunza uscată, ce se-nvârte în aer, zbuciumată de vânt, spre a pica în leagănul putrejunii din recele mormânt. Aşa şi eu n-am avut de unde suge vlaga din creanga maternă, de care m-au detrunchiat, aruncându-mă de la dânsa în toată vigoarea înverzirii şi lepădân­du-mă în seama unei cauze fortunate. Ce putui apoi face, când ştiut este că ţinta ideală şi problemele vieţii pot fi hotărâte numai atunci când conobligaţii prin sprijinul mutual realizează idealurile zămis­lite din cererile şi dorinţele societăţii? Dar există oare acel ajutor atât de chemat, atât de dorit?... Nu, şi iarăşi nu!

Cultura actuală a omenimii a distrus viaţa în deosebite elemente, a sfâşiat-o în bucăţi nelegate nici cu o combinaţie filantropică de fraternitate. Fiecare îşi urzeşte mrejele sale şi şade în ele ascuns ca păianjenul, aşteptând vreo victimă, ce întâmplarea i-o va trimite. Nu-i deci de mirare dacă viaţa devine o carte misterioasă, al cărei sens e tot atât de greu de înţeles, ca ieroglifele antichităţii.

Omul ştiinţelor caută descifrarea misterelor naturii; filozoful analiza ideilor şi funcţiunilor psihologice; artistul izvorul idealului în sfera artelor; bancherul cultul idolului de aur.

Potentatul îşi sapă drumul cu sabia, prin corpurile supuşilor săi, spre a ajunge gloria nemuririi numelui său, precum a făcut-o Na­poleon I, numit cel Mare. Acest uriaş gelat a ucis două milioane de oameni în vigoarea tinereţii, şi dacă după calculul anatomic se află în om 5.000 grame de sânge, atunci renumitul cuceritor a vărsat 800.000 de vedre de sânge nevinovat. Iar dacă măsura trupului omenesc e 50 de centimetri în lărgime, atunci două milioane de leşuri aşezate de rând unul lângă altul ar forma un lanţ de 666 kilometri lungime; şi, în fine, dacă două milioane de voci s-ar întruni într-un singur glas, atunci acel muget s-ar auzi într-o depărtare de o sută de kilometri.

Astfel de cataclisme destructive au fost şi vor fi produse de aleşii dintre cei aleşi, care prin veşnic noi invenţii de stârpire cheamă moartea să intre cu coasa în lunca îmbelşugată a omenimii, unde ea cu sârguinţă începe a oborî florile vieţii, spre a le supune reacţiei putrejunei.

Dar iată că din veşnica împărăţie a raţiunii zboară spre câmpul luptei îngerul păcii cu cortegiul său de sateliţi: artele şi industria, umanitatea şi belşugul, fraternitatea şi binefacerea. El cu razele sale de soare pătrunde hidosul întuneric, în care foiesc şi se zvârcolesc şerpii invidiei şi demonii discordiei, ce ţin în mâna lor ucigaşa armă şi făclia aprinzătoare. Orbiţi de strălucire, ei fug şi se cufundă în prăpastiile căscate târâind după ei leşuri de ucişi. Iar căruntul timp vine de întinde peste câmpul luptei şi grozăviile lui vălul uitării; câmpiile adăpate cu sânge încep a reînverzi, forţa productivă vine iar la stăpânire şi pe ruinele tristului trecut înfloreşte nouă viaţă.

Pacea e restabilită, însă numai între mulţime. Lupta între indi­vizi nu înceată din veac în veac, din neam în neam, pentru că fiecare om este egoist şi îşi păstrează ca un odor ideile sale, ce trec peste hotarul regulii obişnuite.

Aceste idei individuale odată scoase la lumină, întâmpină imediat opoziţia majorităţii realiste şi senzualiste, şi sunt apăsate şi prigo­nite ca culpabile şi destructive, ce se aprind în ciocnire cu egoismul aleşilor cârmuitori sau cu ignoranţa stupidă a poporului de rând.

Răsfoiţi istoria şi veţi afla o mulţime de pagini sângeroase de­spre grozăvenia prigonirii creştinilor şi faptele strigătoare la cer ale inchiziţiei, cărei cad victimă fiinţele liber-cugetătoare. Citiţi biogra­fia împărătesei Ecaterina II, pe când se ivi în pleiada luceferilor spiri­tului Voltaire, anatomul critic al ideilor păgâne şi necioplite ale retrograzilor ruşi, asupra cărora arunca el sarcasme veninoase şi batjocuri muşcătoare. Bătrânii fanatici îl numeau farmazon, satană împeliţată. Şi de nu sta Voltaire sub maiestuoasa protecţie a împărătesei, negreşit că ar fi fost ars de viu sau înţepat.

Tot aşa şi eu, atomul liber-gânditor, m-am dedat cu toată fiinţa mea studiului fiziologic al acelei ticăloase, însă totodată puternice creaturi, ce se numeşte om cu luptele sale pentru viaţă şi nu rare­ori cu dorinţa sa de a muri, fenomen ce cuprinde o mare parte a omenimii, prevestind întrucâtva epoci din istorie, timpurile deca­denţei şi ale dizolvării temeliilor sociale, precum a fost la greci.

În acea epocă a culturii vechilor elini, când dezvoltarea aşe­zămintelor sociale şi politice lăsa frâu liber opiniilor individuale şi când instituţiunile sociale ameliorau viaţa cu ale ei exigenţe, atunci nu exista fatala dispută între idealism şi realism. Elinul nu se cu­funda cu gândul în idei pesimistice, şi sinuciderea era o întâmplare foarte rară şi excepţională; ba ea era chiar interzisă şi prigonită prin legea locală, dictată de Socrate, Platon şi Aristotel, în virtutea cărei cadavrul se arunca fiarelor şi corbilor spre hrană.

Dar cu decadenţa şi desfiinţarea idealismului şi a ideilor con­templative se încinse lupta conştiinţei cu grelele probleme ale realizării exigenţelor. Drept urmare sinuciderile începură a deveni o întâmplare banală, dictată de axiomul că viaţa este plăcută nu­mai pentru dobitoci, ce se uită cu indiferenţă la tot ce-i înconjoară; pentru inteligenţi singura moarte este salvarea dorită.

Idei analoge se iviră pe timpul decadenţei în Roma, când în naţiunea romană începu putrejunea morală şi când abuzurile desfrânării accelerară degenerarea biologică şi, prin urmare, şi slăbirea raţiunii.

Iată deci pildele ce le-a ales sufletul meu spre a se face apărătorul învelişului său, desfiinţat acuma prin a mea voinţă. Se înţelege că fapta mea va fi condamnată de cei ce rămân în viaţă. Unii din ei vor face concluziunea că m-am ucis din prostie sau din lipsă de hrană, din vreo pasiune desperată sau din patimă sufletească în urma deziluziunilor vieţii.

Aceasta a fost şi opiniunea medicilor, care m-au pus la închisoare, răpindu-mi astfel unica avuţie ce-mi mai rămăsese, libertatea mişcărilor.

Dar nici una din aceste presupuneri n-a ghicit adevărata cauză, pentru că nimene din ei n-a înţeles că fiecare om are un orizont spaţios, care la unii e luminat de razele speranţei ce-l încurajează în lupta pentru existenţă şi îndestularea poftelor trupeşti hrănite cu vlaga corpului său; aceste devin la urmă atât de nesăţioase şi rebelice, că rod organismul omenesc, secându-i izvorul vieţii. Astfel de paraziţi se zămislesc în organismul omului ori la naşterea lui, ori mai târziu când începe a-şi îndrepta zborul spre o ţintă ce şi-a ales... La acea ţintă am ajuns.

Deci primiţi salutul unui suflet care acuma se urcă în regiunile eterne, spre a fi absorbit de puterea altei planete, poate mai per­fecte în construcţia vieţii omeneşti decât pământul nostru...“

• * *

Toţi asistenţii ascultară indiferenţi şi apatici lectura epistolei. În fine, comisarul poliţiei, luându-şi pălăria, îmi zise: „Socot că şi-n hârţoagele ce se află în pachet sunt scrise tot astfel de nero­zii, de nu, poate încă şi mai gogonate. Ar fi deci de prisos să mai ascultăm bâiguiala unui nebun, şi d-ta, domnule, poţi lua pachetul ca o proprietate ce-ţi aparţine. Procesul-verbal voi scrie acasă.

Adresându-se apoi poliţianului, îi dădu ordin ca cadavrul sinucigaşului imediat să fie dus la casa mortuară a spitalului, de unde va fi îngropat. Depărtându-se apoi cu toţii, am încuiat uşa după ei, rămânând iarăşi singur şi înconjurat de o binefăcătoare linişte.

Nevoind a mai rămâne în acel otel, îmi luai imediat bagajul, mutându-mă în alt otel, unde începui a citi ciudatele idei ale sinucigaşului, scrise pe felurite bucăţele de hârtie boţite şi mânjite, fiind, cum se vede, folosite ca învelişuri. Pe hârtia dintâi citii următoarele:

• * *

„... În timpul de acuma, nu mai există pedeapsa inchiziţiei pen­tru persoane cu cugetare liberă, dar drept schimb iată-mă pus la închisoare într-o mică chilie cu o singură ferestruică cu gratii de fier. Acolo m-au băgat mintoşii nebuni, ca să-mi petrec zilele vieţii. Ei îşi închipuiesc sufletul ca membru al corpului, iară nu corpul ca membru al sufletului. Cine ştie, poate că ei vor a mă vindeca prin hipnotism sau izolare, înstrăinându-mă de orice contact cu impresiunile lumii, ce tulbură repausul sufletesc. Ar putea fi şi aşa, dacă ei ar fi în stare să-mi paralizeze gândul, care este voinţa şi voinţa, care este coarda mişcătoare a gândului.

Deprins fiind a pune în activitate organul graiului înaintea confraţilor mei, închisoarea solitară îmi pare o tortură nespusă. Şi pentru aceea vorbesc cu mine însumi, iar conversaţia aceasta este atât de înfocată, încât păzitorul spitalului, un mojic necioplit, se năpusteşte subit în chilia mea, ţinând în mână un sac mare şi deşert, menit pentru nebunii furioşi.

El intră. Eu îl văd, şi privesc liniştit la dânsul; nici prin gând nu-mi trece să-i fac vreun rău sau să m-arunc asupra lui şi să-l su­grum. Aceasta îl uimeşte. El dă din umeri şi iese precum a intrat, încuind după dânsul uşa cu zăvorul.

Singura mea dorinţă era să am o bucăţică de hârtie, căreia să-i încredinţez fugitivele gânduri ce mă apăsau şi care ca şi scânteile luminoase ale meteorului, abia ivite, la moment se şi stingeau, cufundându-se în marea uitării. Bucăţica cea de hârtie era idealul la care tindea sufletul meu. Dar mizerabilii mă lipseau şi de această becisnică milostenie.

Într-o seară se dezlănţui din apăsatu-mi suflet un orcan oratoric de dojene şi blestemuri în contra hoţilor ce-mi răpiră libertatea. Eu vorbeam către uşa închisorii mele cu mica ei ferestruică, căci numai ei puteam să-i spun chinurile sufletului meu. În acel moment se des­chise ferestruica uşii şi eu zării ceva alb ca o matahală, clătinân­du-se pe loc. Era femeia păzitorului, care suplinea pe bărbatul ei, dus undeva, precum se vede. Ea se uita la mine prin ferestruica de­schisă. La brâu era înfiptă o furcă, din care torcea cu sârguinţă. Fuio­rul era învelit într-o bucată de hârtie albă şi nescrisă.

Eu priveam hârtiuţa aceea cu o lăcomie sălbatică, precum priveşte fiara flămândă la bucăţica de carne. Atunci deodată cu iuţeala fulgerului băgai mâna prin ferestruică, smulgând din furcă fuior, hârtie, totul. De îndrăznea cineva, în acel moment, a-mi disputa acest preţios odor, eu numai odată cu viaţa l-aş fi înapoiat. Baborniţa cu un răcnet de spaimă încuie ferestruica, fugind într-un suflet.

Iată-mă în fine în posesia hârtiuţei ce o doream cu atâta foc şi ardoare. Dar cu ce să scriu? Nici negreală, nici creion, nici măcar un cărbune stins nu-mi sta la dispoziţie. Atunci o idee îmi plesni prin cap. Scoţând din salteaua, pe care dormeam, un pai vârtos, începui a zgâria cu dânsul hârtiuţa, adunându-mi ideile fugitive. Aşa petrecui tot timpul până în momentul în care medicul, făcând bolnavilor obişnuita vizită, intră şi în chilia mea. Ţineam tocmai paiul în mână şi zgâriam hârtia, când se deschise uşa.

— Ce faci? mă întrebă el.

— Cum vezi! Îmi scriu impresiunile mele, răspunsei cam încur­cat, temându-mă să nu-mi ieie hârtiuţa.

El mă privi lung cu o căutătură de compătimire şi, ieşind, îmi zise în treacăt:

— Îţi voi trimite hârtie şi călimări! — Şi vreun căpeţel de lumânare, îl rugai. — Asta nu se poate; instrucţia noastră n-o permite, temân­du-ne să nu daţi foc etablisementului. Dar alta îţi pot face: lampa, care ardea în coridor, voi pune-o să ardă pe ferestruica uşii, şi ast­fel vei avea lumină.

El s-a şi ţinut de cuvânt, căci imediat mi-a pus servitorul pe măsuţa mea hârtie, condei şi negreală. Ce nespusă fericire a te vedea după atâta timp de suferinţă şi sterilitate re-nviat la o nouă viaţă activă! Deşi trupul meu e închis, gândul şi sufletul vor zbura de acuma în nelimitatul univers, vor cutreiera ţări pe care numai puţini le cunosc, iar impresiile culese în acele lumi nu se vor cufunda în oceanul uitării, ci, întipărite acestei hârtii, vor fi veşnic înaintea mea. Ce-mi pasă, ori de ele vor fi citite sau nu? Eu le scriu pentru mine. Azi, unde-s părăsit de toată lumea, am numai un singur ca­marad: acela sunt eu, eu singur...

• * *

Călătorind mulţi ani în jurul şi-nlăuntrul corpului omenesc, am debarcat pe acea insulă ascunsă şi misterioasă pe care graiul lumii o numeşte inima omenească. Partea ei din regiunile septentrionale e mai largă şi extinsă, cea meridională însă îngustă şi cam ascuţită. Două râuri mari şi puternice, nutrite de mii şi mii de afluenţi, traversează şi adapă tainicele sale plaiuri. În interiorul ei însă geme încă din ceasul zămislirii un puternic foc vulcanic, care în timpu­rile normale formează vatra ei de căldură şi izvorul ei de viaţă. Dar vin momente, în care acest gigant subteran se-nfurie: atunci clo­coteşte toată împrejurimea, insula se zguduie de la nord până la sud, pământul ei crapă şi lava nimicitoare varsă moarte peste toată insula, devastând şi prefăcând-o în pustiu.

Nu-i insulă pe întreg globul terestru, care să-i samene ei în vreo privinţă. Formaţiunea ei geologică e unică în felul ei, produsă fiind prin neîntrerupte erupţiuni vulcanice, ce-şi bat Joc de orice sistem sau regulă. În prăpăstiile ei, de al căror fund n-a dat încă nici o sondă omenească, zac şi fierb ca într-un tartar pasiuni oarbe, patimi explozive, ce zguduie şi nimicesc insula, mai ales în regiunile ecua­toriale. Devastările şi grozăveniile ce se petrec pe dânsa sunt inde­scriptibile.

Dar pe când o parte a insulei este sinistră şi fioroasă, cealaltă îţi oferă priveliştea unui rai, ale cărui frumuseţi nici gigantica fantezie a unui Milton nu şi le-ar putea închipui. Vegetaţia ei este mai bogată decât comoara lui Iov şi mai felurită decât ale univer­sului nenumărate creaţiuni; aici cresc pe binecuvântate plaiuri mii şi mii de flori vindecătoare, colo se nasc şi cresc pe altele milioane de cele otrăvitoare. Fluturii speranţei cu aripi eterice zbor zbur­dalnic prin câmpuri şi dumbrăvi vesele şi mirositoare, mai ales primăvara, când firea e plină de farmecul tinereţii. Ale păsărilor cânturi se-ntrunesc în armonii cereşti, executate parcă de îngeri zburători, mai ales în părţile ecuatorului, care formează limita între anii dulci ai tinereţii şi bruma anilor cărunţi.

Dincolo de ecuator, spre nord, căldura începe a scade, florile veştezesc, frunzele îngălbenesc, totul discreşte sub sărutarea de gheaţă a vântului miazănoptal cu ai lui fulgi de omăt şi cele nopţi fără sfârşit şi negre, prin care zboară ca nişte meteori nălucile speranţelor trecute, palide şi deşirate, cu aripi destrămate şi cu sus­pine de durere, căci ele se apropie de limita cea de pe urmă, de unde nu-i re-ntoarcere.

Cete nenumărate de călători de toată ginta şi clasa, de la brudele copil până la moşneagul cu buclele argintii, pleacă necontenit spre acel hotar, atraşi de irezistibilul şi neînvinsul curent magnetic spre polul glacial al nordului. Acolo toţi se opresc, lepădând de la sine orice haină, cu care i-a împodobit deşertăciunea egoismului: regele aruncă de la sine hlamida purpurie, săracul zdrenţele, bogatul avuţiile, şi toţi rămân iarăşi în goliciunea în care s-au născut, spre a se dizolva în acele elemente, din care au fost plăsmuiţi.

Numai puţine procente de călători de pe insula aceea lasă ur­mele lor adânc săpate pe a ei suprafaţă. Astfel de urme rămân nu­mai după acei uriaşi, ce săvârşesc fapte colosale, fie în bine sau în rău. Mulţimea întreagă a vietăţilor vin dinspre sud, şi merg, înşirate după a anilor măsură, spre ecuator. Aici îi întâmpină la hotar străluciţii îngeri ai speranţelor, măgulirilor şi desfătărilor. Ei flu­tură în jurul lor, producând cu aripile o adiere atât de plăcută şi fierbinte, încât străbate prin tot organismul, aprinzând sângele de voluptatea amorului. Şi oricine intră în cadrele acelui hotar, e cu­prins de dorinţa de a plăcea şi iubi. Căci viaţa produce amor şi amorul viaţă. Aceştia-s gemenii ce nu se despărţesc până la moarte.

Ce multicoloră şi măreaţă privelişte ne oferă tumultuoasa sosire a acestor tineri oaspeţi, ce vin ciripind ca rândunica primăvara, căutând şi formându-şi fiecare cuibul ce are să fie leagăn gene­raţiunii viitoare. Dar desfătările trec iute ca norocul, şi ei sunt scoşi din visurile lor şi aruncaţi în al vieţii ocean cu ale lui primejdii şi necazuri. Acum înoate, cine poate înota! Dar ah! pe mulţi repeju­nea râului îi apucă şi-i duce înainte, tot înainte spre îmbucătura nemărginitului noian al eternităţii, la al cărui mal ajung trudiţi şi zbuciumaţi abia la bătrâneţe. Mulţi din ei sau se îneacă în vârtejul din mijlocul râului, sau zdrobiţi de malurile lui prăpăstioase, sunt aruncaţi de vifor pe vreun loc pustiu, unde, lipsiţi de ajutor şi hrană, îşi răpun viaţa, dezlegând sufletul din obezile cu care a fost ferecat.

Dar ce mai crâncenă şi devastatoare luptă se încinge între mul­ţimea celor sosiţi la intrarea lor, când se grămădesc pe vreo parte a insulei; căci spaţiul e prea îngust, încât să-i poată cuprinde pe toţi. Atunci cel puternic îl învinge pe cel slab, dreptul forţei triumfează fără milă şi hotar.

Cauzele acestor urgii şi nimiciri îşi au baştina în capul omenesc, al cărui satrap este inima, supusă fiindu-i ca un laborator, în care se strecoară şi se combinează în reacţiuni ideile bune sau rele ce i le trimite capul prin telegraful misterios al curentului sângelui, care formează sârma transmisivă a fluidului electric.

În tidva capului se află emisfera creierului, unde împărăţesc înzes­trate cu putere absolută, raţiunea, calculul şi toate combinaţiile ce le iscodesc vibrionii creatori, adică coaliţia atomilor vieţii. Această conglomeraţie naşte prin închegare structura organismului ome­nesc. Cete de atomi, fiecare cu rolul său de activitate şi misiunea sa specială, lucră la clădirea complicatului edificiu, unele pre-făcându-se în oase şi dându-i corpului scheletul arhitectonic, pe care altele îl leagă şi ornează cu muşchi şi măruntaie, altele iar pre-făcându-se în sânge, ce traversează în mii de canaluri complicatul edificiu, ducând hrana în cele mai mici unghiuri, precum duce al­bina mierea în chiliile fagurilor. Astfel s-au compus şi se compun şi stâncile de mărgean submarine.

Anatomii moderni, pionieri zeloşi ai progresului, au cercat prin ajutorul microscopului să pătrundă în tainele acestui proces, izbu­tind a afla construcţia vibrionului. Formarea lui începe cu un punct microscopic, care este capul, şi cu o codiţă ce ne indică corpul.

Mişcările acelui atom sunt repezi şi accelerate, smucindu-se înainte cu iuţeală, vrasăzică, capul trage după sine corpul, care-i este supus din momentul zămislirii.

Când zămislirea aceasta ajunge în decursul anilor culmea perfecţiunii, când toţi agenţii funcţionează perfect, împlinindu-şi destinaţiunea lor şi contribuind necontenit, zi şi noapte, la sus­ţinerea organismului întreg, atunci din împărăţia creierilor raţiunea începe a cârmui cu sceptrul ei, sădind în organism neînvinsul dor de a-şi conserva soiul şi a-şi continua generaţiunea, luptând în con­tra duşmanilor ce năvălesc asupra ei.

Aşa s-a plăsmuit omenimea la început, dar încetul alte organis­me, supuse fiind şi ele independenţei individuale şi hranei, intrară cu asalt ca paraziţi în organismul omenesc, zdruncinând procesul regulat de legea creatoare, producând astfel schimbări şi în sistemul de cugetare al creierilor în luptă cu agenţii inimii, ce intrară în aşa împărăţie.

Omul primitiv se născu, după cât se presupune din legenda an­tică, în văile Caşemirului sub un soare cald şi-ntr-o natură abun­dentă, unde n-avea lipsă de încordarea raţiunii spre a stoarce împrejurimii sale cele necesare pentru viaţă, aflând toate pregătite de înainte de însăşi maica creatoare, din al cărei sân sugea abun­denta hrană.

Dar cataclismele globului terestru aruncară neamul omenesc în părţi inospitale şi sterile ale emisferei, unde organismul, slăbit de neajunsuri şi suferinţe, fu silit a-şi concentra toate puterile spre a se apăra în contra atacurilor ce-l ameninţau cu dezorganizarea şi nimicirea primitivului său organism. Despre fazele transformării acestei fiinţe primitive de la maimuţă până la om, ne istoriseşte şi documentează cu dovezi neîndoielnice renumitul Darwin, profun­dul cunoscător al anatomiei comparative. Dar care renumit cunos­cător al anatomiei comparative a studiat fazele de la zidirea lumii şi până la maimuţă? Şi în ce fiinţe se vor transforma la urma ur­melor oamenii de acum?...

• * *

... Mi s-a urât în portul inimii omeneşti. Azi ridic odihnita an-coră şi-mi îndrept nava spre altă insulă împătrit mai mare, numită capul omenesc.

Multe insule de aceste răsar din oceanul vieţii, formând un vast arhipelag, ce se-ntinde peste întreg globul, de la stâncile Albionu­lui până-n Marea Antarctică, de la pustiurile Siberiei până la poalele Cordilierilor. Dar cele mai active şi intresante se află pe părţile ame­ricane şi în Europa centrală.

Plutesc cu nava mea încă în adânc întuneric, nu văd nimică înaintea mea. Totul este acoperit de negura nepătrunsă a neştiinţei şi nedumeririi. Pe orizont nu se zăreşte nici cel mai mic far de lu­mină al vreunui port. Dar iată acolo-n depărtare străbătând prin noapte un luciu miraculos, ce pare a fi coada unui comet rătăcit în a universului cale sau aurora boreală, ce luminează pustiurile de gheaţă ale nordului. Mă pornescc spre acel luciu. Apropiin­du-mă de dânsul într-o distanţă de 40 de kilometri, stau uimit de grandiosul aspect: mă aflu înaintea celui mai puternic far, ce-şi aruncă lumina sa în mare, farul de la Finisterre, zidit pe malurile Spaniei. El răspândeşte o lumină de 3.600.000 de lămpi, întrunite într-o singură flacără colosală, product ingenios al creierilor omeneşti.

Slobod deci ancora în portul împărăţiei raţiunii, în mijlocul activităţii mentale a omului, în sediul invenţiilor miraculoase, ce încătuşează formidabila putere brută a naturii.

Aici nu fierb pasiunile oarbe nici se târâie linguşirea, nici invi­dia şi egoismul nu-şi varsă veninul lor în plămădirea ideilor; pen­tru că raţiunea este bazată pe calcul matematic, pe rotiţe meca­nice, pot zice, care mişcă şi învârtesc teoriile, tocindu-le pe cutea practicii, dându-le strălucirea diamantului, ce iese din mâna iscusi­tului meşter, spre a împodobi coroana regală a raţiunii.

Atmosfera nemărginită, adâncul mărilor şi al oceanurilor, măruntaiele pământului sunt străbătute şi puse în serviciul ome­nesc prin magica lucrare a acestei regine fără seamăn.

Dar lucrările sufleteşti, nu-s ele admirabile? Nu străbate sufle­tul său, spre a se înălţa în regiuni ameţitoare, într-o lume miste­rioasă, prepusă numai, dar invizibilă şi neaccesibilă materiei trupeşti? În evul mediu şi la începutul evului nou, teologi renumiţi ca, de pildă, Giordano Bruno, care fu ars de viu la Roma în anul 1600, au dovedit că prin o credinţă adânc înrădăcinată şi umilă omul poate produce prin puterea închipuirii pe trupul său orice rană sau stigmă, în imitaţie cu cele ce le-a suferit Hristos. Iar în zilele noastre, medicii care se ocupă cu hipnotismul, ca Zimmermann, Bülow, Lube, Dujardin, Dumontpellier şi alţii, au întărit prin ex­perimentele lor hipnotice ipotezele veacurilor trecute. Medicul Du­prel a dovedit factic, că pe trupul unuia din pacienţii săi cu cre­dinţă exaltată şi silnica concentraţie a închipuirii şi a gândului asu­pra patimilor lui Hristos, s-au arătat tot aceleaşi răni ca pe trupul lui Hristos. Actualmente adepţii hipnotismului şi spiritismului cresc pe zi ce merge, câştigând pentru doctrina lor o mulţime de inte­ligenţi şi filozofi.

Peste toate încercările aceste se ridică însă una care, odată defi­nitiv pătrunsă, ar fi de natură să le întunece pe toate celelalte. Se zice adică, că omul se naşte cu deosebite semne stigmate pe trupul său, semne prin care se pot ghici tendinţele, capacităţile sau de­fectele caracterului respectivei persoane. Acest studiu produse în vea­curile trecute o mulţime de chiromantici, chirologi, oreonomantici ş. m. a. Nescoţând la lumină nici un rezultat pozitiv, teoria lor a rămas în regiunea ipotezelor hazardate.

• * *

Aici, unde mă aflu acuma, sunt o mulţime de pacienţi, adică me­dii, pe care medicul îi supune tratamentului hipnotic. Urmând şi eu propunerii sale, am lăsat să mă cufunde şi pe mine în acel straniu somn, din care nici până azi nu m-am trezit cu desăvârşire. Ciu­date halucinaţiuni aceste!

Adormind, mă văzui călare pe un velosiped submarin de sistemul inventatorului american Alvarezo Templo. Cu acest velosiped eu m-am cufundat în adâncul oceanului, privind cu mirare tablourile lui de un farmec nespus, incomparabil cu ceea ce vedem pe suprafaţa pământului uscat.

Activitatea vitală a fiinţelor submarine e mai potenţată în privinţa sprintenimii mişcărilor, ca şi când în creaturile lichidului viaţa ar fi mai repede şi mai productivă decât în cele de pe uscat. Dar pentru aceea, viaţa submarină e mai periclitată de stârpire, luptele mai vehemente.

Traversând oceanul cu motorul meu, la al cărui plisc era ani­nat un mare fanar electric ce-mi lumina calea, vedeam pretutinde­ ni acea luptă neîncetată, colosalul răzbel pentru hrană. Precum în noaptea întunecată pe un cer senin scânteiază miriade de stele, aşa scânteiază şi plutesc în ocean stele, însă mişcătoare, ce trec ca fulgerul, se cruciază şi se zbuciumă în toate părţile. Aceste stele sunt produse de lumina fosforescentă a feluriţilor peşti, caracatiţe, mo­luscuri de forme ciudate, polipi, gimnoţi electrici şi şerpi-balauri din ginta plezeosaurilor antidiluviani. Dar toate aceste evoluţii şi mişcări se săvârşesc în cea mai absolută tăcere. Nici un zgomot, nici un sunet, nici o vibraţie nu întrerupe tăcerea din nemărginita împărăţie a lui Neptun.

Pe uriaşele stânci, pe şesuri şi-n prăpăstii cresc plante de formele cele mai singulare, transparente şi alcătuite din o substanţă gelati­noasă, abia lipite cu rădăcina de vreo piatră sau de nisip. Nefiind expuse vântului şi neîntâmpinând în dezvoltarea lor obstacole, se urcă la înălţimi gigantice, învelind cu palida lor haină munţii şi prăpăstiile oceanului.

Plecând mai departe, zării deodată la poalele unei stânci uriaşele forme ale unui colos, ce părea mort. El purta pe spinare un fel de catarguri înfipte: era un pachebot înecat, cu coasta spartă, odih­nindu-se într-un leagăn de nisip. În interiorul său zăceau în cea mai mare dezordine cadavre omeneşti.

Aspectul acesta mă înfioră: iată că şi în aceste regiuni misteri­oase găsii victimele deşertăciunilor omeneşti. Dorinţa de a se îna­vuţi, goana după noroc vremelnic i-au făcut pe aceşti nenorociţi să-şi părăsească vetrele strămoşeşti, leagănul copilăriei, spre a încredinţa a lor viaţă înşelătoarelor valuri ale oceanului, în care au aflat umedul lor mormânt. Tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei zăceau acolo împrăştiaţi fiecare în poziţiunea şi atitudinea în care i-a înţepenit ultima agonie; unii fioroşi, cu feţe convulsive, alţii cu trăsături dureroase sau urâcioase, alţii cu feţe atât de liniştite şi paşnice, pare că adormiţi în veşnicul lor repaos.

Dar în acest cerc mic şi restrâns, în aparenţă tăcut şi fără mişcare, domnesc împreună două puteri, moartea şi viaţa, somnul etern şi descompunerea, amorţirea şi putrificarea, ce dă naştere la noi fiinţe.

Miriade de peşti, de la monstru pân-la piticul ce abia se zăreşte, foiesc neîncetat în jurul acestei nave.

Un nou şi straniu aspect îmi atrage atenţiunea. Este o femeie cu părul despletit, ale cărui unde bogate s-au aninat în momentul convulsiilor agoniei de un cârlig de fier de pe corpul navei. Pe gru­mazul ei rotund, alb şi puhab stă lipit nămornicul şi urâciosul mo­lusc, păianjenul mării, iar gurile lui nesăţioase sug cu voluptate lacomă izvorul vieţii din trupul nenorocitei victime. Pliscul lui avid se desfătează la al ei sân, din care odată poate că un prunc a supt cu deliciu hrana fragedei sale vieţi. Atunci îmi adusei aminte de a mea mamă... cu ce neîndurare m-a aruncat de la sânul său pe stradă, lăsându-mă în voia întâmplării...

Dar iată, ochii ei se deschid şi din adâncul lor străbate o lume de dureri: privirea lor mă-mploră, palidele ei buze se mişcă şi un şopot, mai lin decât al fluturelui suspin, pătrunde la al meu suflet: „Nu mă lăsa, îndură-te de mine!“ Fiinţa-mi e cuprinsă de adâncă milă; mă apropii de dânsa şi cu mâna-mi vânjoasă despart de al ei sân hidosul sugător, dându-i apoi lovitura de moarte.

Din rănile grumazului şi ale sânului curg line picături de sânge, boind haina ei de crin, ce părea acum hlamidă de mărgean. Des­curcându-i părul, o ridic sus pe suprafaţa apei, la lumina soarelui, ce nu-i lucise de mult, de mult... dar abia liberă, mă cuprinde cu ale ei braţe şi vocea ei începe a-mi şopti:

— O, ce bun mai eşti tu, fiul meu! Tu în loc de moarte mi-ai dat viaţă, în loc de a vărsa asupra mea blestemul turmentatului tău suflet, mi-ai dat prin miloasa privire a ochilor tăi balsamul iertării. Eşti răzbunat! Providenţa m-a aruncat pentru crima, ce am săvârşit-o faţă de tine, în adâncul oceanului, unde am hrănit la al meu sân, de la care te-am depărtat fără de milă, viermele mustrării de cuget. Eşti răzbunat! De acum sufletul meu va fi cu tine nedespărţit în veacuri, până ce ne va chema la judecată trâmbiţa arhanghelului.

Atunci simţii fiori de răceală în tot trupul meu, simţii că se zgu­duie în fundamentele ei arhitectura întregii mele fiinţe, oasele-mi scrâşneau, cădea carnea de pe ele.

Scoală-te, îmi zise medicul, care se vede că a observat mişcările mele convulsive, produse prin hipnotizare.

Mă trezii, dar în fantezia mea tot rămase înfiorătorul tablou al celor visate. Căzui apoi la pat, zăcând trei săptămâni de aprindere de creieri, fără a simţi sau auzi ceva. Nu ştiam nimică, ca şi când nu existam. Când m-am însănătoşit şi ochii mei au putut înţelege şi distinge obiectele, văzui lângă patul meu un bărbat: era medicul, despre care am vorbit.

— Experimentul hipnotizării, ce l-am încercat cu d-ta, n-a adus rezultatele dorite; organismul d-tale e prea iritabil. În urma unui concluz, luat în conţelegere cu colegii mei, sunt împuternicit a-ţi da libertatea. Poate că distracţia şi aerul curat îţi vor ajuta mai mult decât arta noastră. Eşti lipsit de mijloace, nu-i aşa? Cugetând la aceasta, am făcut o colectă, al cărei rezultat ţi-l înmânez acuma. Ştiu că ţi-a prinde bine. Aici ai 50 de ruble. Uşa chiliei este deschisă; poţi ieşi când vrei.

Eram aşa de slab, încât abia mă ţineam pe picioare. Dar doru-mi de libertate era atât de mare, încât fără a mai cugeta părăsii chi­lia, îmbrăcat precum eram, în hainele spitalului cu numărul chi­liei cusut pe ele.

Ca şi călătorul de prin deşerturile Saharei, ce se aruncă cu avi­ditate asupra izvorului din oază, spre a-şi stinge setea, gustam şi eu aerul liber, ce nu-l respirasem atâta timp. Îl tot trăgeam în mine cu lăcomie, căci mi se părea că încă tot mă înăduşesc. Târâin­du-mă apoi până la o bancă de piatră de pe marginea străzii, mă pusei să şed tot încă sorbind în mine cu aviditate aerul din afară. Trecători nu se prea vedeau, căci era o stradă din un suburbiu depărtat.

În perspectivă se desena în line contururi orizontul mării, pe care se mişcau, abia vizibil, vapoarele, unele intrând şi altele ieşind din port. Pe mal se întindea în îndrăzneţe curbături reţeaua drumu­lui de fier. Trenuri lungi se mişcau pe şinele ei, iar locomotiva şuiera, lăsând în urma ei valuri de fum, ce se pierdeau în azuriul văzduh.

La ce mă gândeam atuncea? La nimic. Mi se părea că n-am nici simţ, nici suflet. Şedeam ca o vită ce se uită cu ochii boldiţi, fără gând, fără păsare, fără a cugeta nici la prezent, nici la viitor.

Cât am stat în aşa atitudine, nu pot spune, aflându-mă înlem­nit fără nici o simţire morală sau activitate intelectuală. Dar deo­dată tresării de o voce sălbatică, ce-mi tună la urechi:

— De unde te-ai luat aici? mă-ntrebă un poliţian, care nu ştiu de unde răsări înaintea mea.

— Vin din spitalul de vis-à-vis, de unde mi-au dat drumul, răspunsei eu cu voce tremurândă.

— Minciuni spui, replică el cu un gest ameninţător. Tu ai fugit de acolo, căci porţi încă pe tine hainele spitalului. Scoală-te şi marş la locul tău, îmi porunci el cu bruscheţe.

În zadar îl rugam să mă lase în pace, asigurându-l că nu fac nimănuia nici un rău. „Latri, latri“, bodogăni el mânios. „Înlăuntrul ogrăzii e locul tău, nu aici pe stradă între oameni“. Şi apucân­du-mă cu topuzul de gulerul halatului, mă împingea tot înainte. Văzând, însă, că abia îmi mişc picioarele, mă lovi cu pumnul în ceafă. Ameţit picai jos înaintea ogrăzii spitalului. Din fericire, sosi servitorul spitalului, care mă cunoştea, şi cu ajutorul lui fui ridi­cat şi aşezat pe târnaţul ogrăzii. Gălăgia aceasta atrase atenţiunea medicului. El dojeni purtarea mojicească a poliţianului şi, luând ha­latul de pe mine, mă-mbrăcă într-un palton, dându-mi totodată un fel de scrisoare, ce avea să-mi servească drept paşaport.

— De acum mergi, dragul meu; nu te teme, nimene nu te va mai aresta.

Stam iară singur-singurel, slab la trup şi trudit în suflet, fără ţintă, şi, ce-i şi mai teribil, fără speranţă într-un viitor mai bun. În acel moment, dacă venea moartea, eu o îmbrăţişam cu dragoste ca pe un salvator. Ca lepădatul în pustiuri aşteptam momentul ago­niei, în care peste întreaga fiinţă se aşează noaptea nesimţirii. Ocupat de aceste gânduri, dezvelii nu ştiu cum hârtia, ce mi-o dăduse me­dicul.

Acolo citii următoarele:

„Înfăţişătorul acestui certificat este ieşit din spitalul pentru psihopaţi, liber fiind de acuma de a-şi căuta hrana de toate zilele...“

Eu surâsem amar. Cine va primi serviciul unui nebun? Şi şiroaie de lacrimi îmi curgeau peste îngălbenita-mi faţă. Pentru ce oare, mă întrebai, sunt tocmai eu ales de soartă să fiu pretutindene pri­gonit, de toţi părăsit ca molipsitul de ciumă sau leprosul? Am fost silitor în viaţa mea, mi-am agonisit ştiinţe; dară ce mi-a ajutat, ce-mi ajută perfecţionarea aceasta a facultăţilor mele mentale? Ce sprijin am din activitatea lor? mă întrebam ca Faust. Ce mi-a aju­tat teologia? ce filozofia şi cărţile înţelepciunii? Deşertăciuni ale egoismului omenesc, ce vânează o ţintă efemeră, lucidă, care se stinge la prima ei atingere cu veninul inimii omeneşti.

Mă gândeam la fachirii indieni, ce-şi torturează corpul şi-l su­pun la mii de patimi, spre a ajunge în Nirvana, raiul promis mar­tirilor pentru religiune. Dar eu sunt martir fără voie, fachir din silă, pe care confraţii săi l-au condamnat la chin şi suferinţă ca pe o fiară sălbatică.

Şi pentru ce? Născutu-m-am poate în contra voinţei lor? Poate. Dar atunci la ce m-am născut? Cine m-a chemat din noianul nimic­ului spre viaţă, dându-mi arma vieţii, ca să lupt cu greutăţi ce-ntrec puterile mele?

Punându-mi aceste întrebări nedescifrate, îmi adusei aminte de dogmele lui Hristos, apărătorul celor dezmoşteniţi de noroc. El, sub­limul suflet de pe malurile Genezaretului, a strigat: „Veniţi către mine, toţi voi, cei osteniţi şi însărcinaţi!“ Şi în braţele lui deschise urgisiţii aflau liman.

Dar privilegiaţii urmaşi ai marelui martir de pe muntele Golgo­ta urmează ei paşii dumnezeiescului lor învăţător? Nu, de mii de ori nu!

În timpul petrecerii mele în Abisinia am observat la sălbaticii şi păgânii felaci din Etiopia mai multă umanitate decât la acei propo­văduitori ai creştinismului de acolo, care îmbrăcaţi în haina biseri­cii nu slujeau altarului, ci formau numai unelte politice, mreje în care se prindea credula mulţime, fiind numai exploatatori rafinaţi, ce duceau turma la strungă spre a o mulge şi tunde. Duhovnici sunt acei ce extirpează rasa indigenă spre a face loc pentru aventurieri de tot soiul, pentru acea plebe strânsă din mocirlele marasmului moral, pe care ei binevoiesc a-i numi colonişti şi pionieri ai culturii? Întrebat-au acei evlavioşi părinţi, ori de aceşti pionieri sunt bine­veniţi rasei indigene? ori de-i place acesteia a fi scoasă cu topuzul din vetrele sale moştenite şi pline de belşug?

Politica şi umanitatea sunt tot aşa de depărtate una de alta ca zenitul de nadir. Una are drept sujet aşezământul teritorial, a doua cel moral.

Eu voi să fiu luptătorul genului omenesc fără deosebire de grai sau culoare. Cunoscând bine limba arabă, m-am făcut învăţător fela­cilor, care sorbeau cu aviditate cuvântul meu, căci ei purtau în su­fletul lor ură în contra acestor sacrificatori ipocriţi şi farisei mascaţi, ce au pe buzele lor surâsul blând, iar în fundul inimii veninul înşelăciunii.

Propaganda mea făcea între felaci progrese uimitoare, lucru ce născu în adversarii mei teamă şi totodată o animozitate nelimitată. Ei mă calomniară la superiorii mei, şi eu fui arestat şi aruncat pe o navă, spre a fi transportat în patria mea.

Patrie, ce dulce şi frumos cuvânt pentru pribeagul care, zbuciu­mat de ale vieţii nimicitoare valuri, îşi pune piciorul pe prieteneştile ei plaiuri. Aici izvoarele curg mai melodios, codrii sunt mai veseli, aerul mai limpede şi dulce, oamenii mai buni, căci toţi sunt fiii patriei mele. Aici ajunsei şi eu, şi inima-mi şi sufletul se scăldau în dulci iluzii, căci credeau a zări razele aurorii mântuirii mele.

Of, ce deziluzie amară! Căci această patrie începu a mă prigoni încă mai avan, mai teribil decât duşmanii străini. Ucigaşului legea îi detrage favorurile drepturilor sociale şi îl trimite la ocnă, dar îl hrăneşte, dându-i astfel posibilitatea de a trăi. Mie însă mi s-a rupt osia vieţii, răpindu-mi-se singura şi cea mai preţioasă proprietate, lucrarea mentală. Am fost declarat de nebun şi prin aceasta mi s-a luat hoţeşte posibilitatea de a-mi putea hrăni hârbul acest de trup. Acesta-i iadul inimii omeneşti, iad ce îl deplâng în legendele lor toate popoarele universului.

Se vede că şezui ore întregi nemişcat pe acel loc, căci înserase de mult. Noaptea era întunecată, dar senină. Miriade de stele cli­peau în imensa depărtare a eterului. Mă simţeam bine. Aerul cald şi limpede al acelei nopţi de vară îmi împrospătase viaţa.

Privind tabloul nocturn ce mă-nconjura, dădui cu ochii de calea robilor, imensul colan de stele, ce încinge feeric bolta cerească. Su­fletu-mi atunci se-nălţă spre acele regiuni depărtate. Şi acolo sunt, aşadară, lumi pline de activitate ce creează şi distruge; lumi cu naşteri şi pieiri, cu înfloriri şi putrejune.

Cufundat în aceste contemplaţiuni, mi se păru că undulaţiunile miriadelor de stele începură a produce în aer un sunet dulce, o ar­monie cerească ca dintr-o arfă eolică, ce s-aude departe, departe... Sunetul păru a tot creşte, trezind ecoul universului. Cete de heru­vimi zburau prin văzduh, cântând imnuri de laudă celui fără de început; vocea lor era când tristă şi duioasă, când puternică şi vi­foroasă ca acordele unei simfonii. Sufletu-mi sorbea cu însetare ar­moniile, ce sunau la porţile auzului meu, umplându-mi firea cu un ce dulce şi misterios, veşnic neînţeles de a trupului materie.

Mai încet, tot mai încet sună cereasca armonie până ce se stin­se cu totul în tăcerea nopţii.

Eu tot ascultam. Deodată fui surprins de un nou ton: un sopran cu timbru tremurător, dar patetic, intonă aria Margaretei din Faust.

Eu cunoşteam acel glas, ce nu o dată l-am auzit în o chilie depărtată a spitalului, în care era deţinută o sărmană psihopată.

Nenorocirea ei e o poveste veche. Ea a fost odinioară o cântăreaţă renumită, un luceafăr ce strălucea pe orizontul artei muzicale. În urma unui amor fatal pierdu mintea şi fu internată în spital, unde ne delecta din timp în timp cu admirabila-i voce, singura comoară ce-i mai rămăsese din ruinele fericitului ei trecut.

Aşadară, acea armonie cerească, ce-mi transportase sufletul în sferele divine, nu venea de la strălucitele stele, ci din întunecata chilie a bolnavei. Acele melodii nu izvorau de pe buzele neprihănite ale serafimilor, ci dintr-un corp păcătos, dintr-un organ supus pu­trejunii. Imnul acela nu era adresat eternului creator, ci unui amor vremelnic, unei pasiuni arzătoare şi neîndestulate.

Iată-mă deci iarăşi re-ntors la trista realitate, la materialism cu a lui putrejune.

Mă ridicai de pe târnaţ, îndreptându-mi paşii şovăitori spre gara căii ferate. Mă grăbeam să fug cât mai curând din acel loc de chi­nuri şi suspine, unde totul îmi aducea aminte de nenorocirea mea şi unde glasul acelei nefericite fiinţe vărsa în sufletul meu oceane de dureri.

Era miezul nopţii când intrasem în tinda gării, unde-mi luai în grabă un bilet de călătorie, deoarece trenul era deja gata să porne­ască spre Moscova.

Nu ştiu prin ce ciudată asociaţiune de idei îmi trecu atunci prin gând, la suirea mea în tren, zicala arabă: „Omul îşi duce oasele sale la acel loc, unde îi este menit să le îngroape...“

Aşa s-a şi întâmplat; presimţirea lui nu l-a înşelat. El şi-a dus truditele-i oase la acel loc, unde natura le-a zămislit...

Citind ultimele şire scrise de acest nenorocit, mi se umplură ochii de lacrimi. Atunci îmi adusei aminte de cuvintele sf. Ioan Bote-zătorul: Vox clamantis in diserio1; în zadar vorbeşti înţelepciunea, nime n-o ascultă...

Şi cine ştie, poate că în vorbele acestui nebun a fost şi un pic de-nţelepciune...“

Trecu mult timp de la strania mea întâmplare cu acest neno­rocit şi amintirea ei se stinse deja în sufletul meu. Căci viaţa cu ale ei schimbări necontenite, ce te duc din loc în loc, e ca şi un teatru, unde o piesă te face să uiţi pe alta. În aşa trai, gândul nu se opreşte mult pe hatul unui câmp, ci trece cu iuţeala zborului din sferă în sferă, de la o impresiune la alta.

Eram în Caucazia. Ajungând într-o bună dimineaţă în oraşul Tiflis, intrai în o cafenea ca să dejunez ceva. Aşezându-mă la o masă, cerui cafeaua obişnuită şi o gazetă oareşcare. Răsfoind coloanele, dădui de un anunţ foarte interesant pentru mine, căci el îmi reaminti pe nefericitul sinucigaş. Anunţul avea următorul cuprins:

„O telegramă din Berlin a adus la timpul său vestea despre teribila catastrofă, căreia a picat victimă vaporul „Salier“, care, plecând de la Villa-Garcia, mergea cu itinerarul spre Laplata. Dar lângă malurile Spaniei, nu departe de farul Finisterre, se dezlănţui un grozav uragan, care, izbind vaporul de o stâncă submarină, îl nimici, cufundându-l imediat în adâncime cu 209 oameni. Azi se ştie deja exact, că între înecaţi au fost 113 ruşi, 50 spanioli, 10 italieni, 35 galiţieni şi un german. Între ruşii căzuţi victimă, cel mai însemnat personagiu a fost principesa gruzină Bacuriani, ori­ginară din Tiflis, după a cărei moarte au rămas două milioane. Până azi nu s-a aflat nici un moştenitor, fiind principesa fără copii şi neavând rudenii de linia dreaptă.“

Fiecare om gândeşte câteodată în viaţa sa la lucruri stranii şi extraordinare, ce pot fi puse în rândul poveştilor din O mie şi una de nopţi. Aşa o ciudată idee îmi trecu şi mie prin gând în clipa aceea. Oare principesa înecată cu vaporul „Salier“, nu cum­va fost-a ea mama nebunului care în fantezia sa descrie vaporul naufragiat din fundul oceanului? Biografia acelei femei începu deci a mă interesa în acel moment. Dar de la cine să aflu ceva despre dânsa? Astfel cugetând, văd că trece prin sală cafegiul îmbrăcat în costumul naţional al cerchezilor. Acesta desigur că trebuia s-o cunoască sau să ştie ceva despre viaţa ei.

Eu îi făcui deci un semn de politeţe, rugându-l prin gest să vină la masa mea. El îmi răspunse prin un graţios salamalâc obişnuit la asiaţi, punând mâna dreaptă întâi la inimă, apoi la frunte, şi se aşeză pe un scaun lângă mine.

— Ce doriţi? începu el vorba; poate cafeaua nu-i bună? voi porunci să vă aducă alta.

— Nu, respectabile, răspund eu, sunt foarte mulţumit cu ca­feaua, dară m-aţi obliga mult, dacă mi-aţi lămuri o chestie ce mă interesează.

— O chestie? replică el, încreţind sprâncenile şi privindu-mă cu o căutătură de neîncredere. Sunteţi amploiat?

— Deloc, sunt un simplu călător; m-am oprit aici pe câteva zile.

— Dar sunteţi rus? adaose el, fixându-mă cu ochii săi negri şi pătrunzători.

— Supus rusesc, dar de origine străină, răspunsei eu, înţe­legând neîncrederea lui.

— Atunci stau la dispoziţia d-voastre şi sunt gata a vă răspunde sub condiţia dacă întrebările nu vor atinge cârmuirea noastră.

Scoţând apoi de după ceafă un ciubuc, începu a-l umple cu tutun.

— Aş dori să-mi daţi nişte lămuriri relative la principesa gruzină Bacuriani. D-ta trebui să o fi cunoscut, fiindcă ea a fost de aici.

— Bacuriani! Cum să n-o fi cunoscut şi cine din noi, băştinaşii, n-a cunoscut-o pe nepoata fostului şi renumitului nostru imam şi cârmuitor Şamil?

Aprinzându-şi ciubucul şi trăgând câteva fumuri, continuă: — Şi ce vă interesează acea femeie? Sunteţi poate un preten­dent la a ei clironomie?

— Nu, eu abia acuma am citit aici despre naufragiul vaporu­lui „Salier“ şi aş dori să aflu, ori de principesa a avut copii, răspunsei eu, arătându-i pasajul din gazetă.

El se uită la gazetă cu un fel de dispreţ şi răspunse:

— Că a pierit, asta am ştiut-o noi mai înainte decât domnii gazetari, şi nici nu-i de mirare; căci ce puteai aştepta alta de la o femeie ce-şi luase lumea-n cap? Ea a fost unica fiică a renu­mitului bogătaş Ali-Mârza-Bacuriani, care la început a exploatat minele de naftă de la Bacu. După moartea lui a rămas o avere colosală. Dar fiica lui, crescută de părinţii ei în modul nostru vechi patriarhal, văzându-se odată emancipată şi liberă de orice con­trol, şi fiind de o natură înfocată şi nepăsătoare, nu voi să se mărite, ci se aruncă cu tot focul tinereţilor în vârtejul plăcerilor femeilor voastre emancipate, cutreierând lumea în toate părţile rozei vântului. Fiind avută şi de o frumuseţe extraordinară, se-nţelege că era veşnic înconjurată de roiuri de adoratori, amanţi, exploatatori de tot neamul şi soiul. Ei o urmăreau ca albinele ce zboară după matca bezmetică, rătăcită din prisacă. Astfel trăind, averea ei începu repede a se topi ca ceara înaintea focului. Acte de binefacere n-a făcut afară de unul, donând o sută de mii de ruble depuse pentru totdeauna în banca funciară a statului cu destinaţiunea ca din fructele acestui capital să se îmbunătăţească ospiciul pentru copii găsiţi din Moscova. Se zice că fapta aceas­ta n-a săvârşit-o ea din umanitate şi filantropie, ci din cauză, că odată cu capitalul pentru acest ospiciu a depus într-însul un co­pilaş al ei, fructul nechemat al zburdalnicei ei vieţi; căci ce altă noimă a putut să aibă acest act? Inimă simţitoare n-a avut, căci atunci făcea ceva pentru acel petic de pământ, unde s-a născut, unde tatăl ei a agonisit averea, unde conaţionalii şi coreligiona­rii ei duc luptă amară pentru existenţă, unde mii de săraci umblă goi şi fără hrană. Pentru aceştia n-a sacrificat nici un dinar. Eu socot că peste scurt timp, rămăşiţa averii va fi lichidată şi după ce se vor plăti creditorii, va trece în tezaurul statului. Iată o mică schiţă a vieţii acestei femei rătăcite, ce credea numai în sine şi în mamon2.

— Dar spuneţi-mi ce cauză vă face să vă interesaţi de aventu­riera aceasta? Aţi cunoscut-o poate?

— Nici defel, nici n-am văzut-o măcar; însă prin o întâmplare curioasă mi se pare că am văzut pe adevăratul ei clironom, tre­cut şi el din viaţă. Se-nţelege, presupunerea mea e foarte ipote­tică, hazardată poate, însă posibilă, ba chiar verosimilă.

— Ce am ştiut, v-am spus, îmi zise bătrânul, sculându-se de pe scaun. Scuzaţi, dar mă duc la ale mele afaceri. Şi, salutându-mă iarăşi în modul său oriental, se îndreptă spre alte mese unde oaspeţii sorbeau cafea, fumând din lungi ciubucuri.

Rămăsei adâncit în gânduri. La urmă mi-am cugetat: las desci­frarea enigmei acesteia adepţilor spiritismului, hipnotismului, magnetismului... într-un cuvânt, celor ce se ocupă cu ştiinţele oculte; eu nu mă mai cufund în tainele aceste, ci stau locului la hotarele celor supranaturale şi-mi întorc pasul în viaţa reală.

NOTE

A apărut în volumul Caleidoscop literar, Cernăuţi, 1895, de unde repro­ducem textul în această ediţie.

1 Glasul celui care predică în pustiu (lat.). 2 Mamon. Zeul bogăţiilor la vechii sirieni.