În vis şi aievea
I
... Dulcea armonie a orchestrei, ce cânta un vals fermecător, îmi gâdilea auzul şi, când am intrat în salonul de bal al cazinei de la Spaa, dansul era în cea mai mare înfocare. Sute de perechi se învârteau în acea volbură atrăgătoare, şi dinaintea ochilor mei treceau atâtea femei frumoase ce semănau cu un legion de îngeri coborâţi din nouri cu aripile ascunse sub stofele bogate ale rochiilor şi horbotelor de mătase. Ele abia atingeau cu picioruşele lunecosul parchet. În coafurile lor străluceau diamante, care pare că, trecând prin bolta cerească, se aninaseră în mândul lor păr ca stele din cortegiul nopţii.
Iată, gândeam eu privindu-le, aici este lumea unde femeia împărăţeşte, unde ea ca o zeiţă în capiştea sa este înconjurată şi tămâiată de adoratori, unde cu o căutătură zdrobeşte pavezele raţiunii noastre, îmbătându-ne nu cu vin, ci cu nectarul ne-văzut al amorului, în care ea pluteşte ca steaua în razele sale de lumină. La aşa baluri poetul se însufleţeşte şi inspiraţia lui se aprinde, până şi ascetul, îngenunchind, mărturiseşte că femeia este cea mai aleasă podoabă a naturii.
Filozoful Montegazza, înfrângându-şi mândria, ne încredinţează că femeia dă bărbatului cea mai dulce fericire şi este cea mai mare recompensă, cu care el îşi vede răsplătită orice muncă ce întreprinde, fie acea muncă întrebuinţată în ştiinţe, în ajungerea gloriei sau în agonisirea de avuţii. Toate trofeiele se depun la urmă la picioarele femeii, pentru că sub cârmuirea ei impunătoare se pleacă de-a valma sărmanul şi bogatul, regentul şi plugarul, geniul şi sălbaticul înfiorător.
Marc Aureliu, acest profund cunoscător al inimii omeneşti, până într-atâta adora pe iubita sa Faustina, încât decora şi gratifica pe amanţii ei, şi până la moarte el nu a contenit să-i poarte cel mai adânc respect, mulţumind zeilor că l-au înzestrat cu aşa soţie credincioasă. Senatorii, în supunerea lor sclavică şi spre a se linguşi pe lângă Cezarul, au declarat pe Faustina în rândul zeiţelor cu atributele Iunonei şi Cererei, iară junimea la cununii aducea ofrande pe altarul acestei zeiţe neprihănite şi protectoare a căsătoriilor.
Privind la acea strălucită adunare a atâtor frumoase, ce rivalizau una cu alta în podoabe, gândeam câtă stăruinţă întrebuinţează femeia ca să placă la bărbaţi. Câtă iscusinţă îi trebuie să aşeze în simetrie zuluful de pe cap, câtă înţelepciune îi trebuie modistei ca fiecare încreţitură să fie la locul său, fără a strica armonia sau a întuneca albeaţa unui sân de marmură atât de ademenitor, căci el este strălucitul altar al zeului, pe care nu o dată se consumă vieţi omeneşti, averi şi onoare.
Femeia a fost, este şi va fi tot femeie, şi Aspaziile moderne puţin se deosebesc în princip de Aspazia antică, care, sfătuind pe legiuita soţie a lui Pericle, îi zicea: „De vrei să fii iubită, trebuie să placi; fără aceea nu-ţi ajută nici legăturile de soi mare, nici jurămintele, nici legile zeilor şi ale oamenilor, ci toată înţelepciunea se concentrează într-un cuvânt: să placi! Şi femeia place atunci, când ea asta o doreşte şi place cu totul ce este de plăcut. Femeia nu trebuie să închipuiască în casă un fel de băutură, sau mobilă, podoabă, sau sclavă,şi nici măcar soţie, pentru că amorul este neînduratul duşman al lui Himen. Femeia trebuie să fie curtenită în tot timpul de bărbat. Noaptea ea să intre în braţele soţului ca mireasă, iară dimineaţa să se scoale ca fecioară nevinovată...“ De aşa princip se ţinea Aspazia antică, şi multe din Aspaziile moderne ar trebui să gândească tot aşa...
Este fără îndoială că balurile, cu legioanele lor de silfide înarmate cu toate atributele cochetăriei şi ale frumuseţii, sunt cele mai periculoase şi molipsitoare pentru inimile necălite în realism. La baluri se zămislesc pasiuni nenumărate în comparaţie cu viaţa retrasă a asiaţilor poligami, la care femeia, fiind robită şi ascunsă, nu poate inspira sau cuceri prin amor pe altul, decât pe stăpânul său. Deci este oare nimerită ideea poligamă de a paraliza această universală îndemnare spre amor, această ispită irezistibilă, cu care din adâncă vechime a luptat omenirea?
Numărul poligamilor covârşeşte pe al monogamilor, şi asiatul se uită posomorât la femeia roabă, ce se târâie la picioarele lui, tremurând de frica schingiuirilor şi a iataganului şi neîndrăznind nici măcar să zâmbească, pentru că orice umbră de cochetărie este zadarnică pentru tiranul ce admiră în ea numai cărnurile atrăgătoare spre voluptate brutală animală; în el este stinsă orice poezie, precum în ea orice cochetărie. Pentru aceea noi nu vedem la asiaţi nici scrieri de poezie înaltă, nici iscodiri aduse la perfecţia esteticii artelor frumoase.
Concepţia asiatului este aţipită, el balul nostru aievea îl vede în vis, dormitând sub influenţa opiumului fumat sau haşişului înghiţit. Dar şi huriile, ce el le vede în halucinaţia beţiei pe un munte de pilaf, nu se pot compara cu zeiţele saloanelor noastre, pe care noi le admirăm cu sentimente de extaz, privind graţiile lor estetice, pe când huriile golite inspiră asiaticului aceeaşi dorinţă brutală ce el o simte în vis în vreo oază din Sahara sau în haremul său propriu.
Pe de altă parte însă sinuciderile şi uciderile, dramele casnice, desperaţiile, nebuniile din cauza amorului covârşesc cu nenumărate procente pe acele ce se săvârşesc între poligami. Şi, cum se vede, asta au avut-o în vedere filozofii antichităţii, partizanii poligamiei. Însă oare omul poate fi fericit fără poezia amorului? Şi ce înseamnă în traducere modernă fabula pomului cunoştinţei, de care scrie Biblia? Omul a fost şi va fi în tot timpul însetat să vadă ceea ce nu vede, să afle ceea ce nu are. Cu acest cusur el se naşte şi creşte şi cu el rămâne până la mormânt. Aşa dară, cum lesne se înţelege, acel pom a închipuit pe femeie, adică pe Eva liberă, nu sclavă, pe Eva încântătoare, Eva măgulirii şi a ispitei, Eva pentru care Adam a preferat voluptatea amorului în schimb pentru raiul contemplaţiei graţiilor ademenitoare. Şi Adam, nefiind poet, nici platonist, a muşcat din pomul cunoştinţei şi a căzut...
Aşa astăzi de aceste pilde sunt milioane, pentru că noi necontenit umblăm rătăcind prin codri de pomi ai cunoştinţei şi, încurcându-ne în mrejele nevăzute ale ispitei, cădem, ne ridicăm şi iarăşi cădem, până ajungem la mormânt, de unde nu ne mai sculăm. Şi această mişcare este lupta pentru existenţă, lupta pentru pasiuni şi agonisirea de glorii, de renume, şi din toate aceste dobânzi câştigate cu muncă trupească sau spirituală coroana tuturor cuceririlor este dragostea unei femei ce o iubim, şi cu cât acea pasiune este mai idealizată, cu atâta este şi mai trainică şi îndelungată.
Dobândirea curmă lupta de a dobândi, şi tocmai aceea luptă este dorul, iară dorul speranţa, şi speranţa imaginaţia împodobită cu tabloul raiului adăpat în căsătoria din dor printr-o îmbrăţişare, în care două suflete se unesc sleindu-se numai într-un suflet, într-un gând, într-o dorinţă. Acel moment este raiul pământesc, pe care Adam l-a schimbat pe cel ceresc, şi şarpele alegoric a fost demonul voluptăţii, care, intrând în rai, a cucerit prin nectarul său toate fiinţele ce locuiau acolo.
II
Aşa meditam eu, când din constelaţiunea frumuseţelor acelui bal s-a desprins steaua vieţii mele — Sofia mea iubită. Ea vine spre mine împodobită cu hlamida frumuseţii ca regină a inimii mele; zâmbirea ce-mi adresează, ca o rază luminoasă, îmi pătrunde fiinţa, împrăştiind orice alte gânduri, orice îndoială, de care eram cuprins înainte. Cu suflarea ei ea momentan mi-a sorbit toată raţiunea. Luând-o de braţ ne-am retras amândoi într-o alee a parcului ce înconjura edificiul cazinei.
Noaptea era lină şi luna plutea pe un cer limpede, învelindu-se câteodată în nouraşi transparenţi, ce păreau că sunt pletele ei de argint. În depărtare sub poalele unei păduri se auzea vocea puternică a privighetorii ce cânta imnul de amor, cânta frumuseţea codrilor cu mândrele frunţi ale stejarilor ridicate spre cerul senin, pe când florile dumbrăvilor împrăştiau în aer dulcele lor miros. Şi acea armonie, unindu-se cu câteva sunete ale orchestrei ce ni le aducea zefirul nopţii, ne pătrundea până la suflet. Eu o ţineam de mână şi căpuşorul ei frumos se rezema de umărul meu.
— O, ce dulci momente, îmi şopti ea, este oare de crezut, iubite, că ele trebuie să treacă, să se stingă în uitare?...
— Uitarea va fi odată cu moartea, i-am răspuns; dar de ce să chemăm ursita neîndurată? Ea singură va veni să ne răpească podoaba juneţii, să ne întunece iluziile ce dragostea revarsă în noi. Ştii tu, nepreţuito, eu nu mă pot îndestula cu aceea că spun că te iubesc, găsind că toate cuvintele ce poetul le poate aduna din limbajul omenesc, nu exprimă îndestul aceea ce eu simt. Îţi zic numai că soarta, răpindu-mă de la tine, îmi va răpi totodată şi viaţa, căci fiinţa ta este contopită în a mea; ea este ca şi procesul vieţii, tinereţii şi amorului în potirul unei floricele, ce-şi serbează fericirea întru o rază a soarelui, sorbind o picătură de rouă aninată de pistilul ei. Şi eu cu pasiune am strâns-o în braţe, simţind cum ea de înfocatele mele sărutări se topeşte, trupul ei gingaş se micşorează, lunecă, dispare... Şi când mă trezii cu un acces de tuse, ţineam în braţe numai perina de puf, pe care îmi odihneam capul...
III
O, ce noapte fioroasă, ce cumplită iarnă afară! Viscolul mi-a troienit ferestrele odăiţei în care mă aflu culcat bolnav de suferinţele bătrâneţilor; mă doare tot trupul şi ciolanele, şi natura pare că din îndurare mi-a trimis pe câteva clipe mângâierea din vis a de mult trecutelor fericiri. Nu era mai bine să fi trecut la veşnicie cu aşa un vis, decât să aud cum pustiul, care mă înconjoară, geme sub izbirea turbată a crivăţului ce urlă în hornul ogeagului, iară în depărtare la cel urlet se adaugă în răstimpuri urletele câinilor satului, ce simt apropierea lupilor flămânzi?
— Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila ta! se auzi după sobă vocea amorţită şi tremurătoare a bătrânei mele consoarte Sofia. Ea citea din psaltire, ce zi şi noapte nu o leapădă din mână.
— Sofio, Sofio! strigai eu ştergându-mi sudoarea rece de pe frunte, vină, te rog, la mine.
Şi biata bătrână, şchiopătând, s-a apropiat de căpătâiul patului meu şi s-a pus pe un scaun.
— Sofio, i-am zis eu, luând-o de mănuşiţa ei uscată ca de schelet, ştii tu că eu te-am visat...
— Ei, ş-apoi, mi-a răspuns ea cu oareşicare mirare, uitându-se la mine cu ochii stinşi.
— Te-am visat, scumpa mea, cu cincizeci de ani înapoi; poate îţi aduci aminte de timpul când tu îmi erai logodnică şi amândoi făcusem un voiaj de plăcere la băile de la Spaa. Într-o noapte încântătoare, când noi am ieşit din salonul balului să ne plimbăm pe lună în parcul cazinei, eu ţi-am luat cea dintâi sărutare. „O, ce dulci momente, mi-ai şoptit tu atunci, este oare de crezut că ele trebuie să treacă şi să se stingă în uitare?...“
Pe buzele ei zbârcite şi vinete trecu o schimoseală ce semăna a zâmbire de dispreţ, apoi, retrăgându-şi mâna, şi-a făcut cu ea cruce zicându-mi:
— Dumnezeule, Dumnezeule, ţie îţi mai vin visuri de zburdăciuni, aflându-te cu un picior pe marginea mormântului! Dar aceste visuri sunt ispitele Satanei...“Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău“, adaose ea iarăşi făcându-şi cruce şi întorcându-şi căutătura spre icoana din ungher, dinaintea careia ardea o candelă.
— Sofio, Sofio, oftai eu dureros, îngroapă-mă de viu în mormânt, numai lasă să iau cu mine visul, cu care nici un paradis ceresc nu se poate compara...
Ea cu desperare şi-a încrucişat mâinile pe piept zicându-mi:
— Taci, te rog, bărbate, căci mă iau fiori, tu vorbeşti ca într-aiure; dar stai, eu te voi stropi cu agheazmă de la Iordan şi duhul cel rău ce flutură pe lângă tine se va depărta. Şi ea a voit să se scoale.
Eu am reţinut-o.
— Sofio, în numele lui Dumnezeu, în care credem şi tu şi eu, te implor nu-mi stinge iluzia trecutei încântări, ce pâlpâie încă în memoria mea. Tu crezi în raiul viitor, către el prin rugă sufletul tău aspiră; al meu rai a fost trecutul şi, văzându-l în vis, alt rai nu doresc.
— Ce idei de păgân! îmi răspunse ea iritată. Dar nu înţelegi tu că raiul tău este raiul păcatului, pentru care omul şi femeia au fost izgoniţi din rai! Şi, sculându-se de lângă mine, s-a dus să bată mătănii dinaintea icoanei, şi să se roage cu evlavie, ca să mă ocrotească Dumnezeu de duhul cel rău şi de ispită...
NOTA
S-a publicat prima dată în volumul Caleidoscop literar, Cernăuţi, 1895, de unde reproducem textul în ediţia de faţă.
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1923
- Populația:
- 78 locuitori
Slobodca este un sat din cadrul comunei Ruseni, raionul Edineţ. Satul este situat la 7 km de orașul Edineț și la 213 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 78 de oameni. Satul Slobodca a fost înființat în anul 1923.