Legendă

I

În timpul robiei poporului rusesc* gemeau sub al ei jug apăsător optzeci de milioane de suflete pe un teritoriu întins, începând de la zidurile Chinei până la malurile Nistrului, un teritoriu colosal în mărimea lui. Boierul era servul ţarului, iară poporul de rând sclavul boierului.

Acea epocă plină de desfătare era fericită pentru boierimea nobilă, care se folosea în plin de puterea mai că nemărginită ce o avea peste robii săi... Boierii trăiau în orgii şi în risipă, negân­dind la interesele patriei, chibzuind că, dacă terenul lor este neatârnat şi robii supuşii lor, trebuie să fie ţara în bună orânduială. Iară la caz de război cu turcul păgân, boierimea ducea la căsăpie legioane de robi pentru statul militar, şi cu asta scăpau de datoriile lor în caz de război faţă cu ţara, zicând că sângele nobil trebuie păstrat în ţară ca un product scump, iară nu vărsat în luptă de-a valma cu mojicii, ba încă cu antihrişti şi nebotezaţi**. Astă nedreptate provenea mai mult din cauza că feudalii Rusiei nu aveau asemănare cu vechii feudali războinici ai Germaniei, ci mai lesne se pot compara cu sibariţii romani sau, mai bine zis, cu bonţii capiştii lui Bachus şi Venus, pentru că pe altarul acestor două zeităţi boierimea consuma râuri de băuturi şi multe frumuseţi femeieşti: căci pe timpul acela se preţuia femeia ca un product de consumat în toată prospeţimea precum şi băuturile în toată vechimea lor.

• Vezi: Memoirs dun de mes voyages en Russie1, 1852, de autor.

• • În ideile de atunci oricine nu era de religiunea ortodoxă orientală se considera ca antihrist.

Vinul atrage voluptatea, iară voluptatea este însetată de vin, aşa glăsuia axioma veche, şi în temeiul acestei axiome se săvârşeau cele mai monstruoase bacanalii, cărora urmau cele mai urâcioase cruzimi săvârşite pe seama robilor supuşi, care ca şi gladiatorii romani făceau cu chinurile lor plăcere călăilor privilegiaţi. Deci şi acuma există încă mulţi invalizi ai sibaritismului de atunci, cărora le apar prin vis zilele fericite ale timpului trecut, şi la ale căror vedenii zâmbesc încă cu plăcere. Iară pe bătrânii lor din poporul de rând îi trec fiori reci, când văd prin somn acele timpuri cu spectrul robiei, întinzând spre ei cu o gheară obezile, cu alta arătându-le biciul călăului, şi ca foşti robi răcnind cu disperare se trezesc, rotind în jur o căutătură sălbatică, nevenindu-le a crede încă în realitatea libertăţii.

Subita metamorfoză s-a săvârşit de liberatorul Alexandru II. El cu curajul unui domesticitor, apropiindu-se de colosala coli-vie de fier, în care lâncezeau de veacuri milioane de robi, ţinti cu o rugă ochii săi spre cer şi, cu o mână făcându-şi cruce, cu cealaltă deschise poarta acelei colivii. Milioane de voci ale robilor rugiră de bucurie, năbuşind la ieşire ca un avalanş, ca o mare ieşită, ce spărgându-şi pragurile sprăvale, răstoarnă totul ce-i stă în cale. Aşa şi torentul furios şi orb al poporului liberat zdrobi în repejunea sa impetuoasă însuşi pe domesticitorul său.

Toate aceste acte colosale se săvârşiră cu o aşa spontaneitate, că chiar istoria s-a oprit uimită cu condeiul în mână. Căci nu se împlini nici jumătate de veac, când tot aceeaşi boierime feudală sibarită îşi lepădă anteriele tătăreşti şi, îmbrăcându-se de modă, astăzi încă petrece la benchetele, nu ale strănepoţilor, ci ale drepţilor ei fii întorşi de la Paris, şi se desfată în ale lor domenii nu cu cobzari, ci cu orchestre de modă, cu băuturi, nu de bragă, ci din viile franceze, cu femei, nu roabe, ci femei de modă coborâte din Parnas pe scăriţe de aur şi pietre scumpe... Însă bătrânii de pe timpul robiei privesc la aceste bacanalii rafinate, posomorându-se, negăsind în ele plăcere, căci prin fumul orgiilor actuale le apar pe pereţi cuvintele legii penale, precum le-a văzut Baltazar 2 la al său banchet istoric. Se-nţelege că a trecut timpul robiei, când chiar visul celei mai criminale plăceri se prefăcea în realitate fără control şi fără pedeapsă din partea zeiţei Themis 3.

Aşa, de pildă, trăia atunci în răsfăţare marele boier Andrei Klimenko, proprietar puternic al unui şir de moşii pe malurile Niprului. Avuţia acestui Crezus 4 era de dimensiuni colosale, începând de la a lui corpolenţă până la cea mai neînsemnată proprietate. Pe el îl numiră corifeul boierimii din Ucraina. Reşedinţa sa era o casă sau, mai bine zis, o mulţime de odăi lipite una de alta, alcătuind un ciudat labirint de vreo sută de des-părţituri înşirate fără simetrie sau vreo idee arhitectonică. Cu toate aceste, erau curat ţinute de o droaie de slujitori aleşi din miile de robi.

Boierul Klimenko petrecu o viaţă de îmbuibare, şi casa lui era un fel de birt pentru toţi migieşii, ce doreau să mănânce şi să beie bine. Pivniţele lui, de dimensiunile catacombelor din Roma, conţineau în sine toate darurile lui Bachus. Iară ce se atârnă de accesoriile de vânat, apoi ele se alcătuiau dintr-o turmă de câini de felurite soiuri, începând de la colosalii zăvozi până la cei mai mici mopşi şi cotei. Boierul Klimenko era om galantom pentru robii săi, dar asemenea şi un călău avan pentru cea mai mică greşeală.

Toamna după seceriş se deschidea pe moşiile lui vânătoarea, şi atunci reşedinţa boierului Klimenko reprezenta un for colosal, unde se aduna boierimea din toate olaturile, aducând slujitori, vânători, vizitii, lachei şi câineri cu câini de vânat.

Răcnetele, ţipetele şi chiotele lor, întorlocându-se cu urletele câinilor, nechezul cailor şi sunetul trâmbiţelor de vânat, alcătuiau un zgomot asurzitor, din care se deosebeau sudalmele îmbă­taţilor ce ieşeau din pivniţele deschise la toţi; şi cu cât era mai sălbatică dezarmonia, cu atât găsea boierimea mai multă plăcere. Aşa şi şefii popoarelor sălbatice asistau cu extaz la dansurile re­ligioase, ce se săvârşeau cu acelaşi zgomot în prezenţa lor. Se vede dar, că şi auzul are cultul său, precum şi creierii, căci ceea ce pare ciudat şi sălbatic omului civilizat, pare armonios şi ales omului primitiv.

În cele mai mari odăi ale proprietarului Klimenko erau înşirate mese cu bucatele cele mai gustoase şi cu băuturile cele mai alese, iară benchetul şi beţia contenea de abia spre zori de zi când toţi consumatorii ca după un război şedeau trântiţi morţi beţi pe sub mese, prin jilţuri şi în toate ungherele casei, unde pe care îl răsturna desăvârşit ameţeala.

La 1 septembrie boierul Andrei Klimenko serba ziua naşterii sale. La această serbare erau trimise sute de invitări tuturor vecinilor, la prieteni şi cunoscuţi. O mulţime de butoaie cu păcură erau înşirate pe la răspântiile drumurilor spre a ilumina calea. Doi urşi aduşi de la Perma erau sloboziţi în codri, unde se aflau şi o mulţime de vieri şi căpriori. O ceată de vânători se îndelet­nicea cu întinderea reţelelor pe marginile codrului pentru hânţuiala vânatului.

Şeful vânătorilor era un om tânăr de vreo 25 de ani, nalt de stat, cu tipul frumos, cu plete negre, cu ochii asemene negri şi mari, împodobiţi cu sprâncene încordate; iară musteaţa lui, răsucită deasupra unei guri mititele, îi da o expresiune de voinicie şi curaj. Stăpânul lui îl numea Hriţko, iară slujitorii curţii îl porecleau baistruc, necunoscându-l de copil legiuit, căci el a fost lepădat de prunc mic şi găsit în ieslele grajdului boierului Klimenko.

De copil mic Hriţko se făcu jucăria şi distracţia slujitorilor curţii, iară la urmă, când copilul ajunse în vârstă de 10 ani, îl luă Klimenko în reşedinţa sa în funcţiunea de paj. Trecură ani şi Hriţko din băietan se alese un flăcăuandru isteţ şi dibaci la vânători aşa, că ajunse la demnitatea a fi favoritul boierului Klimenko. Şi mai ales şi-a câştigat bunăvoinţa la un vânat, când stăpânul său, fiind cam ceacâr, împuşcă de aproape într-un vier sălbatic, dară, nenimerindu-l, fiara furioasă l-a fost răsturnat jos voind să-l spintece, când deodată Hriţko, cu repejunea unui fulger sărind călare pe fiară, i-a înfipt în inimă pumnalul său de vânat, şi cu astă bravură scăpă pe stăpânul său de moarte. Din acea zi memorabilă Hriţko se făcu desăvârşit favoritul curţii, primind peşcheş un strai cu prozomente poleite şi denumirea de şef al vânătorilor. Astă înaintare produse invidia tuturor vânătorilor care nu-l cruţau cu cele mai veninoase luări în râs, atingându-se, dar cu pază, şi de reputaţia boierului Klimenko, care drept zicând nu era fără pată, cu toate că trecuse vârtsa de 50 de ani.

Boierul Klimenko era unicul succesor la o avere colosală şi nu se ştie pentru ce el a preferat cultul lui Bachus lanţurilor Hymeneii; se vede însă că era de opinia că cultul unuia nu se potrivea cu adoraţia altuia şi astă idee l-a silit să rămâie holtei bătrân. Pe de altă parte era el om de natură rece, şi săgeţile de foc ale amorului se stingeau lovind în grăsimea corpolentului sibarit. Ca să inspire el vreo pasiune unei femei era cu neputinţă, fiindcă de tânăr Klimenko era foarte urâcios. De stat mic, dar spătos, de o obezitate cumplită, cu ochii mititei, cu pupilele gal-bene ca de motan, cu pleoapele umflate de grăsime, cu nasul gros şi turtit, iară nările lui ca două trâmbiţe întorlocate; toate aceste cusururi crescură încă la bătrâneţe aşa, că acest Crezus era atât de urâcios, încât inspira repulsiunea cea mai completă.

Codrii cei mai însemnaţi ai Ucrainei se numeau Volodar şi aparţineau de-a lungul şi de-a curmezişul boierului Klimenko. Ei se înşirau pe tot orizontul într-o dungă verde şi conţineau în sine locuri de aspecte încântătoare, precum asemene şi desimi atât de fioroase şi întunecoase, încât razele soarelui nu mai străbăteau în ele. Acolo era culcuşul şi vizuniile fiarelor, de care nici vânătorii nu se bizuiau a se apropia fără arme bune.

În zilele senine şi fără vântoase se zărea cum se urcau din acel spaţiu de verdeaţă spre albastrul cerului stâlpi de fum alb ce ieşeau din bojdeucile pădurarilor aleşi din robii boiereşti. Apele tulburi ale râului Ross curgeau la marginile acestor codri, iară la o cotitură a râului lângă o stâncă albă pe o poieniţă sta o bojdeucă afumată şi neagră a unui pădurar. Soarele era la apus şi amurgul serii cătinel acoperea în umbră bojdeuca săracului. Liniştea în alături era întreruptă numai de zbieratul a două oiţe ce păşteau în poieniţă. Pe pragul bojdeucei şedea un bătrân în cămaşă rufoasă, încins cu un curmei. Bătrânul avea ca la 70 de ani, însă era încă musculos şi ţanţoş. El stătea pe gânduri ţintind o căutătură în cursul râului, cu o mână ţinea pe genunchii săi o cobză ale cărei strune le atingea cătinel cu degetele zbârcite şi negre, şi mormăia cu o voce înăduşită un fel de cântec, cum se vede, inspirat de gândurile unui trist suvenir, căci ofta din adâncul pieptului, apoi intonând pe instrumentul său un acord cu o voce puternică de bariton cânta:

Ţară, ţară blestemată, Tu picat-ai în robii Şi de hatmani lepădată Eşti cuprinsă de urgii.

Cântând se opri deodată şi trase cu urechea la zgomotul tropotului unui cal, ce străbătea cu repejune codrul spre bojdeucă, şi se arătă mai târziu pe potica şuvuietă un călăreţ ţinând cu o mână frâul calului, iară cu cealaltă apărându-şi faţa de crengile copacilor din calea sa. Călăreţul era Hriţko; el sosind dinaintea bojdeucii sări din şa şi, apropiindu-se de bătrân, cu respect îi sărută mâna.

— Bine te-am găsit, moşule Nikita, zise oaspele punându-se pe prispă.

— Bine ai venit, fătul meu, îi răspunse bătrânul; ce întâmplare te aduce la mine, căci nu te aşteptam astăzi?

— Stăpânul nostru pregăteşte pe mâine o vânătoare mare şi eu, trecând nu departe de aici, m-am abătut la d-ta, răspunse Hriţko oftând cu tristeţe şi uitându-se în jur. Dar unde eşti, Catrinuţă? adoase el cu îngrijire.

— S-a dus la cules hribi, dar n-a zăbovi mult, îi răspunse bătrânul uitându-se cam pe furiş la el.

— O, de-ar veni mai curând, căci tare n-am vreme şi aş dori să-i vorbesc ceva în grabă.

— Ce grabă mare ai? îl întrerupse Nikita, au doară s-a în­tâmplat ceva la curte? căci nu degeaba îi calul scăldat în spume, ridică-i măcar şaua şi lasă-l să pască niţel.

Hriţko luă tarniţa de pe cal şi-i dădu drumul pe poieniţă. Apoi întorcându-se spre moşul Nikita se puse lângă el. — Şi ce se mai aude pe la voi? întrebă bătrânul.

— Ca totdeauna nimică bun, răspunse Hriţko, a cărui faţă se posomorî. Nikita căută cu îngrijire la el, apoi punând cobza la o parte îi zise cu tristeţe:

— Şi ce-i de mirat dacă nu poţi aştepta vreun bine? Dezmierdările boierilor, cu care ne fericesc ei câteodată din urât, toate se sfârşesc cu vergi şi bice, îmi e deci lucru de mirare că până acuma încă nu ţi s-au numărat şi ţie vreo câteva sute!

— Ş-apoi de ce să fiu bătut, când eu îmi împlinesc cu toată sârguinţa datoriile serviciului?

— Ia aşa din haz... adică să arate la ceilalţi că şi spetele favoritului nu sunt scutite de lovituri. Aşa, dragul meu, boierilor le vin câteodată toane ciudate. Am păţit-o nu o dată în tinereţe când eram cobzar la curte. Şi de aceea cum te-am văzut te-am cunoscut pe faţă că ai păţit ceva sau ai s-o păţeşti.

— Ai dreptate, moşule Nikita, îi răspunse Hriţko cu un oftat. O presimţire îmi şopteşte de ceva rău cu începutul banchetelor la curte.

— Şi pentru ce gândeşti aşa?

— Pentru că toată tinerimea de boieri, trecând la vânat prin codrii aceştia, pot să deie de urmele unui vânat ce nu am de gând să-l las în mâinile lor. Iată asta mă îngrijeşte.

— Greşeşti, dragul meu, întrerupse Nikita, înţeleg de cine vorbeşti, dar geaba-ţi baţi capul, căci sunt în codrii noştri locuri atât de nepătrunse, încât ne este foarte uşor a ascunde urmele odorului tău: şi de la tine asemenea atârnă să nu-i prea apropii de bojdeuca mea. Iară în urmă, fătul meu, noi trebuie să facem capăt vorbei cu căsătoria ta, căci mai curând sau mai târziu se poate întâmpla aceea de care te temi aşa de mult.

— O, Doamne! când mă gândesc la aceasta, chiar îmi vine ameţeală. De ce n-aş putea, căsătorit cu Catrinuţa, să trăiesc într-o ţară unde nimeni n-ar îndrăzni să mi-o răpească. Iară dacă mi-aş duce femeia la curte, mi-ar lua-o negreşit, despărţindu-mă de ea. E destul să placă numai unuia din boieri, care îndată ar şi cumpăra-o cu bani sau în schimb de la stăpânul nostru. O! blestemat fie ceasul în care m-am născut şi cei ce m-au lepădat în ieslele grajdului boieresc, adaose Hriţko cu disperare.

— Totuşi nu te poţi plânge de soarta ta, căci trăieşti în bine, deosebindu-te de alţi robi ce pătimesc schingiuiri şi foame.

— Şi ce-mi pasă de binele trupesc, dacă inima mea e schingiuită, şi lacrimi năbuşiră din ochii lui. Dar deodată tresări şi trase cu urechea, căci nu în mare depărtare se auzi un glas melodios, vocea Catrinuţei, care cobora potica codrului cântând. Iar ecoul codrului îi răspundea şi totul semăna sunetului limpede al unui clopoţel. Cântecul deveni din ce în ce mai lămurit, putându-se distinge următoarele cuvinte:

Floricica codrului, Ce creşti singurică Sub razele soarelui Pe-a codrului potică, Tristă-ţi va fi soarta Dacă-ai fi menită Vândută ca marfă Să fii osândită*.

Ea cânta cu pasiune păşind pe gânduri spre casa părintească.

Natura creatoare nu-şi alege locurile privilegiate spre a-şi dezveli podoabele sale. Şi floarea codrului nu o dată rivalizează cu planta cultivată sub vitrinele palatului. Catrinuţa, fiica codrului, cu frumuseţea sa putea sta în rând cu cele mai alese fiinţe, ce străluceau în saloane cu a lor forme şi graţii încântătoare. Catrinuţa se deosebea numai cu costumul ei cel simplu şi cu mişcările ei nestudiate, cu coloratura obrajilor ei dogoriţi de soare, ce da încă mai multă vigoare frumuseţii corecte a unui profil clasic, graţioasă închipuire, ce poeţii orientului o chemau nu o dată în versurile lor înfocate. Ochii ei negri, umbriţi de gene lungi, exprimau o căutătură galeşă şi pătrunzătoare, iară părul ei era de o mărime atât de abundentă, încât împletit şi adunat într-o coadă ajungea până la pământ.

Deci Catrinuţa înainta cufundată în gânduri cu ochii ţintiţi la pământ, când deodată nechezatul calului lui Hriţko a făcut-o să tresară. Ea îşi îndreptă ochii spre bojdeucă şi, cunoscând calul, a ghicit călăreţul, şi o zâmbire de plăcere se ivi pe guriţa ei. Ea grăbi spre poieniţă, unde o întâmpină Hriţko şi o luă de mână.

— O, de când te aştept, îi zise el, să fiu aici şi să nu te văd îndată!

— Of, ce grabă, răspunse Catrinuţa râzând, tu doreai să mă vezi îndată, dar venirea ta de astăzi nu este prea grabnică?

— Doamne! ce sunt eu vinovat dacă îndeletnicirile la curte nu-mi dau răgaz, şi tocmai acuma când vânătoarea cea mare se apropie, zace multă răspundere pe capul meu, încât nu-mi rămâne timp de prisos.

— Şi pe când se va aduna boierimea la vânat?

* Cântec vechi malorus.

— De astăzi peste o săptămână, însă de mâine chiar încep a sosi oaspeţii cei din apropiere.

— Ce minunată adunare va fi aceasta, şi cum aş dori să privesc la curte sosirea atâtor boieri, zise Catrinuţa cu naivitate.

— Ba nu, puicuţa mea, răspunse Hriţko posomorându-se, nici

tu nu trebuie să vezi pe boierii vânători, nici ei pe tine. — Şi pentru ce?

— Pentru că te pot vâna prea uşor.

— Văzut-ai, mă rog, răspunse Catrinuţa dând din umeri, parcă eu sunt căprioară sălbatică? Ce şagă! Şi cu o mişcare repede îi aplică lui Hriţko o sfârlă în vârful nasului.

— Orişicum, deşi nu eşti pentru ei o căprioară sălbatică, apoi negreşit o poamă gustoasă, răspunse Hriţko oftând.

— Ian lasă, linguşitorule! nu mă mai face poamă gustoasă. Dar să uităm vânatul. Spune-mi mai bine când mă vei duce la bâlciul de la Svirsk, ca să-mi cumperi cordele şi papuci roşii de nuntă. Gândesc că în grabă nu mă vei duce, căci eşti zgârcit de bani şi nu vrei ca mireasa ta să fie frumos îmbrăcată, temându-te că voi plăcea vreunui boiernaş tinerel ce umblă pe la bâlciuri după fete frumoase, aşa că am ghicit? Astfel vorbind apucă pe Hriţko de vârful mustăţilor, răsucindu-le în degete. Tânărul flăcău îi prinse cu o mână degetele, iară cu ceealaltă o trase pe genunchi şi, fermecat de privirea ei, îşi plecă capul pe umărul ei.

— Dar, îs zgârcit, răspunse el, căci tu-mi eşti toată avuţia mea, care n-aş da-o în schimb nici pe toate moşiile boierului nostru. Şi iată pentru ce mă înfiorez, când mă bate gândul că te pot pierde.

— Uită-te, mă rog, ce gând!

— Aşa, zise Hriţko, ţine minte că acest gând mă prigoneşte până şi în somn. Nu o dată te văd prin vis în braţele unui boier, şi atunci cu spuma la gură sunt silit să privesc cu umilinţă cum tu te lupţi respingând dezmierdările sale. O! atunci sar din pat nebun de durere şi alerg prin codru, astupându-mi urechile prin care pătrund ţipetele tale de desperare. Nespus e atunci chinul meu. Şi Hriţko îşi întoarse faţa ascunzându-şi lacrimile ce-l podidiră.

— Conteneşte... zise Catrina oftând dureros. Se uită cu compătimire la el, lărgindu-i-se pupilele ochilor sub apăsarea ne­spusei spaime ce o cuprinse.

— Nu-mi mai vorbi astfel de cuvinte înfricoşate ce fac de-mi furnică tot trupul de fiori, şi ea, lipindu-se de Hriţko, tresări iluminată de o idee subită şi îi vorbi:

— Ştii ce, iubite, să fugim de sub robie, căci îmi e frică să nu se întâmple cumva prezicerea ta. Tata ne-a dat binecuvântarea sa şi în cugetul nostru poate înlocui binecuvântarea preotului sătesc. Tu mă iubeşti şi eu asemenea pe tine, cu ale noastre braţe ce ştiu ce-i sila şi ce-i munca nu vom pieri de foame. Mai astă iarnă stăteam cu tătuca la foc şi el îmi povestea pătăraniile lui din călătoriile sale ca cărăuş în ţările străine. Deci ştiu că este o ţară unde oamenii de teapa noastră sunt slobozi ca păsările lui Dumnezeu, ca vântul ce zboară în pustiuri, şi că acea ţară nu este departe de aice, căci ea se află pe malul Prutului şi se numeşte România. Încolo deci! acolo-i scăparea noastră, şi numai acolo eu voi fi a ta, fără ca cineva să aibă puterea a ne despărţi.

Hriţko ascultă cu luare-aminte cuvintele iubitei sale, el cu plăcere ar fi zburat ca gândul în acea ţară fericită, de unde îi zâmbea neatârnarea, unde proprietatea inimii sale ar fi scutită de orice răpire. Cu ochii ţintiţi spre buzele ei, el aduna ca o albină de pe ele dulcea speranţă de un viitor fericit pe lângă iadul ce-l aştepta aici.

— Şi tu nu şuguieşti? întrebă el după o mică tăcere, spre a se încredinţa de hotărârea tinerei fetiţe.

— Nu, răspunse ea din toată inima.

— Dar ce ar zice tatăl tău de fapta noastră?

— Va zice că aşa o să fie, se auzi glasul lui Nikita care, ieşind în acel moment din bojdeucă, prinse de veste vorba tinerilor amorezaţi. Mergeţi, copiii mei! fiţi norociţi, scăpaţi din jugul ro­biei. Bunii creştini vă vor arăta calea, deci grăbiţi până ce nu soseşte vânătoarea şi, scoţând din chimir o mică punguliţă, urmă: iar asta să vă fie de drum, câţiva galbeni agonisiţi în tinereţile mele în ţara spre care plecaţi. Vă dau punguliţa şi Dumnezeu să vă ocrotească, iar eu poate în curând mă voi uni cu voi în altă lume, unde nimeni nu ne-a despărţi, unde cel mic cu cel mare stau alăturea uniţi prin fapte bune. Şi Nikita îşi plecă faţa zbârcită de bătrâneţe deasupra capetelor copiilor iubiţi, care îngenunchind cu cuviinţă îi sărutau picioarele.

Într-o clipă calul era înşeuat şi aceste două fiinţe porniră cu speranţe în viitor, şi o steluţă strălucea în a lor imaginaţie, ca şi luntraşul care, împingând luntrea pe luciul unei mări nemărginite, îşi ţinteşte căutătura spre un far în depărtare.

Hriţko şi Catrinuţa purcedeau cătinel adesea întorcându-şi ochii plini de lacrimi spre bietul bătrân, care, luându-şi cobza, îi petrecea cu un cântec trist de rămas bun. Umbrele celor două fiinţe iubite se iviră încă de câteva ori printre crengile copacilor, apoi dispărură învelite de amurgul serii ce se aşternea pe potica codrului. Atunci vocea bietului Nikita începu a tremura ca şi strunele cobzei sale, şi cântecul lui se sfârşi într-un suspin dureros, apoi scăpând cobza din mână pică pe pragul uşii sărutând cu buzele urmele fiicei sale şi bâiguind: Singur! singur pe astă lume, şi un şiroi de lacrimi năbuşi pe faţa sa necăjită.

De trei zile şi trei nopţi pereţii curţii boierului Klimenko se cutremurau sub zgomotul muzicii şi vuietul vocilor boierimii adunate în ospeţie. Orchestra compusă din robi sub direcţia unui profesor de muzică adus de la Praga era de vreo 50 de oameni. Toată tinerimea boierească şi toţi holteii bătrâni al Litvaniei benchetuiau la o masă întinsă, încărcată cu toate bunătăţile de mâncare şi de băuturi. Curgeau şiroaie de vinuri din butelii şi din paharele prăvălite. Era o orgie monstruoasă în onorul amfitrionului bătrân. Conversaţia cea mai hâdă, poveştile cele mai fără de ruşine zburau în toate părţile, şi câteodată puternicul ho-hot al musafirilor asurzea zgomotul orchestrei. Toţi erau cu chef, numai amfitrionul bătrân părea posomorât, lovind cu ciudă câteodată cu puternicul său pumn în masă şi răsturnând şiruri de butelii cu vinuri scumpe, care în căderea lor se stricau revărsând felurite arome ameţitoare. Iară din când în când vocea lui de bivol se ridica în sudălmi, din care se înţelegea motivul mâniei sale: Puşchiul! lup neîmblânzit! ticălosul! am să-l jupoi de viu pe hoţul nemulţumitor!

— Destul! destul! Bachus al Ucrainei, îl întrerupse un tânăr blond, un proprietar megieş. Poate că l-au mâncat lupii sau l-a spintecat vreun vier sălbatic. Şi la urmă de ce să te superi de un lucru atât de neînsemnat? Noi şi fără renumitul tău vânător am reuşit de minune. Cincisprezece lupi prinşi de vii în laţ, cinci vieri şi doi urşi ucişi. Ce-ţi mai pofteşte inima?

— Ce nemulţumitor! ce nemulţumitor! răgea boierul Klimenko; asta mă scormoneşte; a fugit, fără îndoială. Mâncat de lupi, zici tu? nici vorbă, căci s-ar fi găsit măcar potcoavele calului. Dar nu mi-a scăpa, adaose el ca şi cum s-ar mângâia; am trimis o sută de cazaci pe urmele lui*, promiţându-le un premiu mare, dacă-l vor aduce, fie chiar mort. Da! am să mă răzbun, oh! am să mă răzbun, chiar cu mâna mea am să-i storc sângele sfâşiindu-i spinarea... da... da... cu mâna mea... La această perspectivă faţa sa urâcioasă se însenină de o zâmbire diavolească şi, răsucindu-şi mânecile anteriului, cu plăcere anticipa acţiunea pedepsei săvârşite de el însuşi.

— Piei, drace! prietene, nu te mai îndrăci, îi răcni drept în

• Magnaţii ruseşti aveau dreptul să ţie în serviciul lor sate de cazaci călări, robi îmbrăcaţi în straie căzăceşti, însă fără altă armă decât biciul (nahaica). Aceşti cazaci în revoluţia poloneză înarmaţi de boierime luptară în contra armiei imperiale.

ureche un alt tânăr megieş, clipind cu ochii şi de abia bâiguind de beţie. N-ar fi mare folos dacă l-ai căsăpi pe Hriţko. Ţi-aş zice ceva mai bun... Am zărit prin droaia roabelor tale una cu ochişori negri, care nu e de obrazul tău, moşneagule, deci să facem schimb. Eu îţi dau pentru dânsa armăsarul meu ce l-ai văzut, pintenog cu stea în frunte, zău, din sânge arăpesc.

— Vivat! răcni deodată toată compania beată, ridicând paharele în sus, să bem, să bem adălmaş la schimbarea făcută... Să trăiască proprietarul armăsarului arăpesc!... şi încă mulţi ani stăpânul ochişorilor negri! adaose un al doilea. Să trăiască amfitrionul nostru Andrei, vivat!... Şi loviturile paharelor, răcnetele de veselie, zgomotul darabanelor şi al orchestrei se sleiră într-o dizarmonie sălbatică asurzitoare.

— Fie! hotărî boierul Klimenko, după ce se potoli zgomotul încâtva. Să o aducă încoace, porunci el droaiei de slujitori ce sta la spinarea lui.

În câteva minute intră în salonul de benchet o femeie tânără în costum naţional, păşi spre stăpânul ei şi îngenunchind îi sărută picioarele. Apoi, ridicându-se şi încrucişând mâinile la piept, stătu fără mişcare, aşteptând porunca.

— Hanzia! îi zise cu asprime boierul Klimenko, de astăzi înainte tu nu mai eşti roaba mea, ci roaba acestui boier, şi arătă cu degetul spre tânărul brunet. De acuma el este stăpânul tău şi tu proprietatea lui.

Tânăra copilă se uită cu indiferenţă la noul său tiran şi, apropiindu-se de el tot cu aceeaşi mişcare automatică, îngenunche şi îi sărută turetcile botforilor în care era încălţat.

— Vivat! bravo! strigară musafirii. Bucură-te, fecioară, că ai scăpat de postul mare... Şi cu această ironie batjocoritoare s-a săvârşit actul de schimb în toate formele legiuite.

Apoi din butelii în pahare şi din toaste în toaste toată această companie abia tocmai după miezul nopţii începu a conteni. Zgomotul vocilor amorţi, limbile se legară. Răcnetele şi cântecele conteniră prin pauze îndelungate şi la urmă sub apăsarea alcoolului toate mişcările se paralizară într-un somn letargic. Tuturor li s-au tăiat picioarele, unul căzu sub masă, altul zăcea cu capul pe masă, unii pe podeală, alţii pe scaune şi o horăială generală răsună în spaţiosul salon îmbuibat de mirosul feluritelor băuturi şi mucuri de lumânări arse, ce clipeau când şi când prin sfeşnice şi candelabre.

În ograda curţii şi afară asemenea predomina o tăcere întreruptă numai de urletul câinilor satului, ce simţeau emanaţiunea stârvilor de lupi jupoiţi şi aruncaţi pe gunoiul grajdului boieresc.

III

Noaptea era liniştită şi senină. Luna plină revărsa lumina sa galeşă pe câmpii şi miriştile aurite. În depărtare pe orizont se deosebeau în ondulaţie contururile codrilor. Totul era cufundat în tăcere, numai grieruşul câmpului, cântăreţul nopţilor de toamnă răsuna ca un clopoţel în depărtare. Unde şi unde printre clăile pâinilor clipea ca nişte steluţe flacăra focurilor aţâţate de secerători, care obosiţi noptau în câmp. Vântul de toamnă cu a sa suflare rece prevestea în zare o brumă îmbelşugată.

Dar ce-i cu tinerii fugari, care cu o grăbire aşa de mare părăsiră ţara! Ei, cufundându-se în codru, călătoriră necontenit până spre miez de noapte; cu o mână ţinea Hriţko pe Catrina pe şa, cu cealaltă cârmuia calul cu frâul. Biata copilă obosită şi pătrunsă de frigul nopţii tremura ca de friguri. Hriţko, care cunoştea toate potecile codrului, îndreptă calul spre cursul râului într-un loc, unde ştia că-l poate trece în vad, ieşind atunci din hotarele domeniilor lui Klimenko. Ajungând la o stâncă oablă, ei se opriră şi amândoi se coborâră de pe cal, iar Hriţko aţâţă un foc de vreascuri uscate, apoi, luând dintr-un săcuşor câţiva cârmoji de pâine, se împărţiră amândoi cu cina săracului. Dar în periodul amorului jun ei se simţeau fericiţi negândind la pericol, nesimţind foame, căci amorul îi hrănea cu nectarul său vivific. Cu toată nepăsarea tinereţii, Hriţko era trist şi dus pe gânduri. El ştia bine cât de mare va fi ciuda stăpânului său pentru că a fugit tocmai în ziua vânătorii, deci ţinând în braţe pe iubita sa trăgea cu urechea cu îngrijire la cel mai mic zgomot sau mişcare, ce se auzea în mijlocul tăcerii domnitoare în jurul lui; însă numai prin inter-vale se auzea tristul vaiet al buhnei în despicăturile stâncii, sau foşnetul unui şoarece prin frunzele uscate picate de pe copaci.

Catrinuţa, culcată cu capul pe genunchii lui Hriţko şi simţind căldura priincioasă ce venea de la foc, adormise de somnul dulce al nevinovăţiei ca pruncul la sânul mamei sale, simţindu-se ocrotită de braţul puternic al iubitului său. Hriţko se uita ţintă la capul iubitei sale cu distracţie, împlântând degetele în mândrul ei păr. Nu o dată lipea de buzele sale părul ei, ce-i pica în unde pe genunchi, cu capul plecat şi pe gânduri meditau ei la acea ţară fericită spre care se îndreptau, dar subit se mâhni, gândul lui aducându-şi aminte de pedeapsa ce-l aşteaptă pentru fapta sa. El ştia că în urma lui sunt trimişi gonaşii ca să-l prindă şi că, odată picat în mâinile lor, nu putea aştepta nici o îndurare de la stăpânul său. Dar el ca gladiatorul curajos, ce păşeşte întâiaşi dată pe arenă în lupta cu fiarele, nu se îngrijea de viaţa lui, ci de viaţa iubitei sale, căci pe el îl aştepta biciuiala, iar pe ea tăiatul părului din cap şi predarea pentru desfătarea cazacilor tineri. Astfel de pedeapsă compunea o formulă a statutului penal aşezat de boierimea stăpână asupra robilor culpabili. Cu aceste gânduri se încordau ochii lui Hriţko şi cu o durere de desperare strângea la pieptul său capul Catrinei, ca şi când ar voi să deschidă acel piept şi să o ascundă în el. Apoi cătinel plecându-se spre buzele ei niţel deschise, depuse o sărutare şi rămase cu o plăcere ne­spusă în acea poză încremenit, sorbind a ei răsuflare. Deodată tresări, ridicând capul şi trăgând cu urechea. În acelaşi moment calul său, ce păştea în poiană, ridică asemenea capul şi, aţâţând urechile, necheză încet.

Se auzi tropotul a o mulţime de călăreţi din toate părţile. Călăreţii se apropiau cu repejunea unui vifor, compunând un cerc, în care trebuia să fie închis fugarul.

Hriţko înţelese îndată tactica lor hâtră şi, sculându-se cu grăbire, trezi pe Catrinuţa din somn. Ea cu ochii somnoroşi se sculă uitându-se în jur şi neînţelegând nimică.

— Să fugim, strigă Hriţko, călăreţii ne ajung! De-acuma ori moarte ori viaţă, cu aceste cuvinte şi cu dibăcia unui clovn sări pe cal, trăgând după el pe Catrinuţa, apoi în fuga mare porni spre codru.

Dar era prea târziu. Glasurile sălbatice ale cazacilor răsunau în tăcerea nopţii, căci îl zărise şi, îndemnându-se unul pe altul cu hule şi chiote, se siliră a-i tăia drumul aşa, că în mijlocul acestor pustiuri ale codrilor seculari începu un crunt vânat al omului după om fără îndurare, inspiraţi unii de dorul premiului, alţii de dorul a-şi păstra viaţa. De mai mult timp şansele se combinau deopotrivă, căci nenorocitul fugar, prevăzând că nu are scăpare, în fuga mare îşi încolăci gâtul cu părul iubitei sale făcând din el un laţ bine strâns, apoi îndreptă calul îndărăt spre stânca prăpăstioasă.

Cercul cazacilor se îngusta cu iuţeală, unul din ei se apropie aşa de aproape, încât întindea chiar mâna să-l apuce de plete; dar fugarul sări cu calul drept pe vârful stâncii, apoi, înfigându-i pintenii în coaste, îl sili să păşească înainte. Bietul dobitoc, simţind pericolul, se ridică în două picioare tremurând din tot trupul şi, tresărind de lovitura biciului lui Hriţko, îşi pierdu cumpătul, dispărând în prăpastie cu sarcina pe el... O clipă şi din apele râului Ross se auzi zbucnetul unui corp greu ce picase dintr-o mare înălţime.

IV

A doua zi pescarii Niprului, aruncând mrejele în apele râului, scoase la mal cadavrele înecaţilor. Hriţko era legat de legăturile Hymeneii ţesute de natură din părul miresei sale, unindu-se cu ea precum pe pământ asemenea şi în împărăţia drepţilor.

Tot în acel loc, unde au fost ei găsiţi, se află şi astăzi o peşteră adâncă, pe jumătate înecată în apă, numită peştera Sirenei. Iar când vântul zbuciumă apele râului, valurile se izbesc cu plesnet în întunericul acelei văgăuni, şi atunci din fundul ei se aude un sunet trist şi melodios, ca şi cum ar fi de sub pământ. Locuitorii malurilor râului cred cu superstiţie în legenda că acea voce e vo­cea sirenei Niprului ce ademeneşte pe călător aproape de mal ca să-i încolătăcească părul şi să-l ducă în fundul apelor în palaturile sale de rubini şi de topazi.

Peste câteva zile se duse unul din pădurarii codrului boierului Klimenko să vadă pe camaradul său Nikita. Dar în loc de bojdeucă găsi numai o grămăjoară de cenuşă. El se opri uimit, uitându-se în jur, când atenţiunea sa fu atrasă de o ceată de corbi, care cu cârâituri asurzitoare se învârtea în aer deasupra stâncii de lângă bojdeucă. El se sui pe vârful stâncii şi plecându-se se uită în jos. Atunci zări cadavrul sângeros al bietului Nikita, care, rostogolit prin bolovanii ascuţiţi cu mădulărele zdrobite, spânzura de cămaşă deasupra prăpastiei. Iară un vultur, înfigându-şi căngile în orbitele ochilor, cu aripile întinse îşi apăra nutrimentul sângerat de asaltul corbilor, care cârâind de invidie îi trimiteau ale lor sudalme.

Deci cuvintele profetice ale bătrânului se împliniră. Sufletul lui a zburat să întâmpine în spaţiul ceresc sufletul iubitei sale fiice, al floricelei codrului.

Note

Povestirea a apărut iniţial în limba rusă cu titlul Zâna Niprului (Dneprovskaia rusalka. Ukrainskaia leghenda, Odesa, 1887; Chișinău, 1890). În româneşte a fost inclusă în culegerea Trei suveniri, editată de C. Stamati-Ciurea la Cernăuţi în 1890, apoi în volumul Caleidoscop literar, Cernăuţi, 1895, de unde am preluat-o pentru ediţia de faţă. Condamnând şerbia, scriitorul a prezentat prin contrast viaţa desfrânată a boierilor şi viaţa oamenilor simpli — purtători ai adevăratelor virtuţi: onestitatea, înaltul simţ al demnităţii, dragostea de libertate.

1 O lucrare cu acest titlu — Memorii dintr-o călătorie în Rusia, 1852, — nu e cunoscută.

2 Ultimul rege babilonean (sec. al VI-lea î.e.n.).

3 Zeiţa justiţiei.

4 Ultimul rege al Lidiei (Asia Mică), sec. al VI-lea î.e.n., considerat cel mai bogat om din lumea antică, numele său devenind simbol al bogăţiei.