Lucea Ierusalimul, scăldat în focul mare
Al razelor de seară într-a lor fierbinţeală
Şi râuri de lumină de aur, ca o mare
Se revărsau din ceruri, spoind cu aureală
Zidirile înalte şi verzile grădini,
A căror cărturarii bogaţi erau stăpâni.
Pe uliţi prăfuite, arzând de asfinţire,
Nu încăpea norodul cel mult şi zgomotos,
Apusul roşiatic în marea de lucire
Înfierbânta şi drumul cel aspru şi pietros.
Era de nerăbdare mulţimea toată plină,
Umplea cu glasuri multe apunerea senină.
Cu îndoială mare Pilat-nainte-i vine:
„Pe cine? Pe Varava sau pe Hristos să-L las?"
Răspunsu-i-a un tunet — strigări de ură pline:
„Varava fie slobod, iar cel ce a rămas,
Cel ce-mpăratul nostru pe Sine se numeşte,
Pe-acest nazarinean tu ia şi-L răstigneşte!"
Încununat cu spinii, sub uriaşa cruce,
Nu-aude El blestemuri şi strigăte viclene:
Privind la toţi cu milă, la răstignit se duce
Iertând chinuitorii cei răi, izraeltenii,
Iar ei de prin ogradă, ascunşi pe după chedri,
Ei fără ruşinare azvârl într-însul pietre...
Dar iată şi Varava. Cu cântece, cu tropot
Norodul îl urmează în groaznică orbire,
Slăveşte şi cinsteşte pe hoţul acum slobod,
Alesul său numindu-l şi dându-i preamărire,
Ridică răutăţii altar în nebunie,
O-mbracă cu plăcere în fumuri de tămâie.

Martie 1912