,,Albo, Albo de la munte!
Ce-ai pus fesciorul pe frunte[1]
Că ţi-au ieşit vorbe multe."
,,Las' să iasă că nu-mi pasă,
Inima-mi de dor e arsă,
Că bădica-i dus de-acasă,
Să-mi cosească fân cu rouă,
Frânge-i-s-ar coasa-n două,
Să vie la alta nouă!
Să-mi cosească fân, costrele,
Facă-şi coasa bucăţele,
Să vie-n braţele mele!
Să-mi cosească fân cu floare,
Ca să-mi fie de răcoare
La cap şi la ţâţişoare.
Zică lumea, că-i dau pace,
Eu m-oi purta şi voi face
După cum lui badea-i place.
Zică lumea ce va zice,
Ea n-a putea să ne strice,
Dragostea să ne-o ridice;
Că mă ţine badea bine,
Inima lui e la mine
Ş-a mea o poartă cu sine.
Inima lui îmi grăieşte,
Ş-a mea lui încă-i şopteşte;
Una de alta doreşte,
C-amândouă sunt legate
Cu legături înfocate
Ş-una pentru alta bate.
Acel lanţ ce le cuprinde
Între ele când se-ntinde
Cu mare foc le aprinde,
Iar când s-adun amândouă,
Atuncea parcă le plouă
O răcoreală de rouă.
Aşa le e jurământul,
Îs legate cu cuvântul
Să le despartă pământul!"

1.    ↑ Româncele de pe malul Dunării şi o parte din acele de la munte poartă fesuri mici roşii pe cap. Cucoanele bătrâne din generaţia trecută purtau fesuri albe şi, pe deasupra fesurilor, testemeluri subţiri de Tarigrad împodobite cu bibiluri.