Arta Moldovei medievale s-a dezvoltat sub influența artei bizantine paleologe, miniatura, fresca şi icoana fiind cele mai cunoscute exemple.

Miniatura, folosită la împodobirea manuscriselor cu imaginile evangheliştilor, cu ornamente, iniţiale şi frontispicii de o deosebită frumuseţe şi eleganţă, a fost una dintre primele, care, în secolul XV, a constituit specificul artelor naţionale. Centre importante ale dezvoltării acestui gen de artă în Moldova au fost, pe parcursul secolelor XV-XVII, mănăstirile Neamţ, Putna, Humor, Voroneţ, Dragomirna ş. a. Printre cei mai cunoscuţi miniaturişti medievali din epoca lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare figurează G. Uric de la mănăstirea Neamţ urmat de Nicodim, T. Mărişescu şi Spiridon care au lăsat o moştenire impunătoare de manuscrise miniate. Valoarea incontestabilă a manuscriselor autohtone din această perioada este confirmată şi de prestigioasele instituţii, în care sînt păstrate astăzi: Viena, Oxford, Bucureşti, Moscova, Londra, Sanct-Petersburg etc. O altă perioadă scurtă de înflorire, a miniaturii medievale moldoveneşti, este cunoscută graţie activităţii Mitropolitului Anastasie Crimca, care în primul sfert al secolului al XVII-lea, fondează, la mănăstirea Dragomirna, o şcoală de caligrafi şi miniaturişti.

Un alt gen valoros al artei medievale moldoveneşti este fresca ce a înfrumuseţat interiorul şi exteriorul bisericilor din secolele XV-XVI, graţie domnitorilor Vasile Lupu, Alexandru Lăpuşneanu şi Ieremia Movilă. Din perioada lui Ştefan cel Mare s-au păstrat, fragmentar, fresce în bisericile de la Lugeni, Pătrăuţi, Voroneţ şi Bălineşti, integrate într-un program iconografic, graţie măiestriei artistice deosebite. Anume datorită calităţilor de excepţie a frescelor bisericile mănăstirilor Arbore (1503), Humor (1530), Moldoviţa (1532), Pătrăuţi (1487), Probota (1530), Suceviţa (1522), Dobrovăţ (1529) şi Voroneţ (1488) au fost remarcate drept un fenomen unic în arealul artei europene.

În Republica Moldova unicul monument în care se mai păstrează pictura murală, executată în tehnica frescei se află în oraşul Căuşeni, cunoscut prin celebra biserică Naşterea Maicii Domnului. Datarea acestei biserici este incertă, invocându-se diverse versiuni ale etapei iniţiale de înălţare a unui locaş (sec.XVI-XVIII). Cert este şi faptul că, picturile monumentale realizate în tehnica frescei de zugravii Stanciul, Radu şi Voicu au fost făcute în intervalul dintre anii 1763-1767, ctitori ai bisericii fiind mitropolitul Proilaviei, Daniel de Side şi domnitorul Moldovei, Grigore Callimachi. O particularitate specifică a acestei biserici o reprezintă adîncirea ei în pământ, moment neelucidat pînă în prezent. În cadrul programului iconografic al frescelor bisericii se remarcă rolul important acordat scenelor din Imnul Acatist, situate în pronaos, fuziunii subiectelor Euharistiei şi Divinei Liturghii situate în absidă şi al imaginii arhidiaconului Ştefan, situată într-o nişă de pe peretele nordic al naosului.

Pe teritoriul Moldovei cele mai timpurii icoane care s-au păstrat pînă în timpurile noastre sunt anterioare secolului al XV-lea. Existenţa unor ateliere de iconari de renume în Moldova lui Ştefan cel Mare o probează două icoane - Sfîntul Gheorghe şi Maica Domnului Pantanassa - donate de voievod şi de soţia sa, Măria de Mangop, mănăstirilor Zografu şi Grigoriu de la Athos (sec. al XV-lea). Din secolul al XVI-lea este cunoscută faimoasa colecţie de icoane de la Văleni, unde pînă nu demult se păstrau circa 139 de icoane. Nivelul artistic al sec. al XVI –lea este confirmat de o serie de icoane de certă valoare de la mănăstirile Agapia, Văratec şi Putna. Icoana medievală din secolele XVI-XIX atestată pe teritoriul Republicii Moldova constituie o evoluţie specifică a acestui gen de artă, care s-a manifestat prin existenţa concomitentă a două tipuri de icoane: mănăstirească şi populară, ultima rămînînd un spaţiu periferic al operelor de origine mănăstirească. Printre zugravii cunoscuţi ai sec. XIX figurează M. Leontovici, Gherasim, Iezechil, I. Iavorschii ş.a.

După declinul miniaturii în Moldova medievală cel mai timpuriu domeniu ţine de xilogravură care apare în epoca lui Vasile Lupu şi a fost stimulată de apariţia primelor imprimerii pentru tipărirea cărţilor (Iaşi, 1642). Ea a jucat un rol important în ilustrarea incunabulelor, fiecare epocă promovînd noi autori de opere. Manuscrisele cu miniaturi cedează în faţa gravurii în lemn, mult mai simple şi mai puţin costisitoare. Una dintre primele lucrări ale tipografiei de la Iaşi, Cazania mitropolitului Varlaam, poartă amprenta stilistică a manuscriselor, aceasta manifestîndu-se în păstrarea compoziţiei generale a cărţii, în amplasarea ilustraţiilor, ornamentelor şi frontispiciilor. Secolul al XVII-lea marchează maturitatea şi constituirea şcolii de gravori care activează atît la Iaşi, cît şi la mănăstirea Neamţ. Gravurile ucraineanului Ilia, M. şi P. Strilbiţchi, sunt doar cîteva nume care contribuie la dezvoltarea tiparului şi a gravurii autohtone. Menţionăm în mod deosebit performanţele lui M. Strilbiţchi care îşi începe activitatea în cadrul tipografiei de la Iaşi, în anul 1750. Din 1756 şi pînă în 1807, M. Strilbiţchi execută circa 200 de gravuri, care includ foile de titlu, imagini ale evangheliştilor, scene biblice şi frontispicii. În această perioadă, ornamentul capătă un caracter pronunţat al influenţei stilului baroc, provenit din arta occidentală.

În secolul XIX sunt cunoscute operele gravorilor Stanciu, Simeon, Ghervasie ş.a. de la mănăstirea Neamţ, care au stimulat şi dezvoltarea gravurii de factură laică, pînă la fondarea Academiei Mihăilene la Iaşi de Gh. Asachi în 1839.