Scrisoarea IV
Stă castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înaltă în tăcere dintre rariştea de brazi,
Dînd atîta întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa
Lungi perdele încreţite, care scînteie ca bruma.
Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,
Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,
Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.
Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,
Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie,
Cînd în cercuri tremurînde, cînd în brazde de văpaie.
Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier,
Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier…
E atîta vară-n aer, e atît de dulce zvonul…
Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul
Ce-ncărcat era de frunze, de îi spînzur prin ostreţe
Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe.
Respirarea cea de ape îl imbată, ca şi sara;
Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara;
„O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă,
Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,
Te-aş privi o viată-ntreagă în cununa ta de raze,
Pe cînd mîna ta cea albă părul galben îl netează.
Vino! Joacă-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă
De la sînul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,
Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă…
Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă.
Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,
Să mă-mbete acel miros de la pînzele de in;
Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă,
Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă!“
Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre,
Între rozele de Şiras şi lianele albastre;
Dintre flori copila rîde şi se-nclină peste gratii —
Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei —
Din balcon i-aruncă-o roză şi cu mînile la gură,
Pare că îl dojeneşte cînd şopteşte cu căldură;
Apoi iar dispare-nluntru… auzi pasuri ce coboară…
Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară.
Braţ de braţ păşesc alături… le stă bine laolaltă,
Ea frumoasă şi el tînăr, el înalt şi ea înaltă.
Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg
Şi încet înaintează în lovire de lopeţi,
Legănînd atîta farmec şi atîtea frumuseţi…
Luna… luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie
Şi din tărm în tărm durează o cărare de văpaie,
Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
Şi cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,
Cu-atit valurile apei, cu-atit ţărmul parcă creşte,
Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape
Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape.
lară tei cu umbra lată şi cu flori pînă-n pămînt
Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt;
Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă…
Ea se prinde de grumazu-i cu minuţele-amîndouă
Şi pe spate-şi lasă capul: — Mă uimeşti dacă nu mîntui…
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i!
Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă,
Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.
Şi cu focul blînd din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tău atît de tristu-i,
Cu-a lui umed-adîncime toată mintea mea o mistui…
Dă-mi-i mie ochii negri… nu privi cu el în laturi,
Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi —
Aş orbi privind într-inşii… O, ascultă numa-ncoace,
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,
Tot pămîntul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…
Ai putea. să lepezi cîrma şi lopeţile să lepezi,
După propria lor voie să ne ducă unde repezi,
Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,
Pretutindeni fericire… de-i viaă, de e moarte.
Fantazie, fantazie, cînd suntem numai noi singuri,
Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crînguri!
Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?
Cînd se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi,
După gît să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,
S-o întreb! numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune drept!“
Aş! abia ţi-ai întins mîna, sare ivărul la uşă,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşa…
Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit…
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?
Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni,
Tu cu mînile-ncleştate, mai cu degetele depeni,
Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi
Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ.
Sunt sătul de-aşa viată… nu sorbind a ei pahară,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.
Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atît de van
Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an?
Nu trăiti voi, ci un altul vă inspiră — el trăieşte,
El cu gura voastră rîde, el se-ncîntă, el şopteşte,
Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai rîul: rîul este Demiurg.
Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!
Nu simtiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?
Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură?
Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?
Nu vedeţi că rîsul vostru e în fiii voştri plîns,
Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stîns?
O, teatru de păpuşe… zvon de vorbe omeneşti,
Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti
Fără ca să le priceapă… După ele un actor
Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,
Pîn’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adîncă.
Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te aţii?
Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,
Să privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,
Cum zîmbeşte tuturora cu gîndirea ei uşoară?
S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,
Pe cînd ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?
Cînd încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,
Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?
Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil
Cînd ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?
Încleştînd a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi?
De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi
Ca pe-o marmură de Paros sau o pînză de Corregio,
Cînd ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, întelege-o…
Da… visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Cînd aş sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi,
Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg…
Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg…
N-o mai caut… Ce să caut? E acelaşi cîntec vechi,
Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare
Vechiul cintec mai străbate cum în nopţi izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate cîte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată.
Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,
Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,
Şi în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit…
Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1907
- Populația:
- 436 locuitori
Fetiţa este un sat din cadrul comunei Albina, raionul Cimişlia. Localitatea Fetița se află la distanța de 24 km de orașul Cimișlia și la 48 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituie 436 de oameni. Satul Fetița a fost atestat în anul 1907.